Phoenix. Har/Jar (2022)

Trivia

• Facebook
• Interviurile integrale au fost publicate în volumul ”Phoenix Har/Jar”, 2022, ediție îngrijită de Cornel Mihalache, Claudia Nedelcu Duca și Costel Postolache.

Cornel Mihalache despre film:
PHOENIX. HAR/JAR este un film despre oameni, nu despre muzică. Oameni frumoși cu orgolii mari, bătrâni cu suflet de copil. Stăpânii României, la un moment dat. Cu o viață plină de întâmplări urâte și frumoase, vesele și triste. În 60 de ani au trecut prin multe. Eu îmi închipui formația ca pe un vagon regal într-o gară regală. Mulți urcă și mulți coboară. Sunt locuri de primă clasă și locuri la economic, clasa a doua. Conductor e doar unul. Iar prima întrebare pe care i-am pus-o a fost asta: „Ce nu ați vrea să vedeți în filmul ăsta, domnule Nicu Covaci?”. Răspunsul a fost: „Realitatea!” Nu l-am ascultat. Am încercat să ajung dincolo de legendă. Sper că am reușit, cât de cât.”
Claudia Nedelcu Duca despre film:
”Proiectul a intrat în portofoliul Casei de Producție TVR în luna iunie 2022 la inițiativa lui Mișu Predescu, directorul departamentului. La sfârșitul lunii aveam, împreună cu Cornel Mihalache, prima întâlnire cu Nicu Covaci. Au fost 5 luni intense - interviuri, vizionarea arhivelor lui Doru Ionescu - colegul nostru care are 8 emisiuni dedicate formației Phoenix, citirea cărților publicate de Costel Postolache la Editura Integral, vizionări arhive video, scanat fotografii arhive, transpuneri fișiere audio… Deseori ne întrebam ce mai putem spune noi în plus față de ce a spus deja Doru și ce s-a scris în cărți, în presă… Discuțiile cu membrii formației și cu cei apropiați lor ne-au îndreptat ușor-ușor spre arhivele CNSAS pentru care, toți cei care apar în film, ne-au dat acordul de a le citi dosarele și de a folosi informațiile pentru a putea construi cât mai corect povestea cinematografică a începuturilor, a fugii, a durerilor și reușitelor, a certurilor și împăcărilor, a despărțirilor și regăsirilor a celor care au creat românilor “iluzia unei posibile libertăți”
Nicu Covaci:
”Am găsit în arhivele Electrecordului colecția de folclor autentic românesc. Piesele ascultate le-am dus acasă și le ascultam și eu și Ioji Kappl. Vreo două luni de zile, ne uitam unul la altul, ni se ridica părul în cap, plângeam, aveam frisoane ascultând muzica arhaică, ritualuri creștine de datini din Balcani, ale noastre. Am fost așa de impresionați, încât am avut curajul să mergem pe drumul ăsta. Și primul disc realizat este „Cei ce ne-au dat nume”, care mi se pare, astăzi, naiv și copilăresc. Dar, pe urmă, sistemul s-a copt, discul următor, „Mugur de fluier” este mai întreg și mai bine stilizat. Și ne-am dat drumul și ne-am făcut de cap la „Cantafabule”. Baza a rămas și astăzi acel folclor arhaic.”
Șerban Foarță:
”Cârcu era un bun autor pentru Phoenix! Și era adevăratul lor autor, nu eu! Eu eram din altă piesă. „Canarul” a fost posibil pentru niște oameni care au crezut în ce fac și acolo au fost... Paul Șuvăgău, de care nu mai pomenește nimeni, în o istorie a muzicii nu se mai scrie. El, care a fost primul basist și textier și la „Fata verde cu părul pădure”. Și Victor Cârcu. Nu știm pe nimeni. Noi vorbim de poetul necunoscut aici. Nu exista. Și dacă cineva din Comitetul sau Ministerul Inculturii, pe care-l avem, nu ține cont de legendele astea... Nu ca legende, ci ca reprezentanţi ai unui unui filon cultural. Tu nu îi sprijini cu nimic? Atunci cine să creadă? Să creadă tineretul în ceva? Dumneavoastră încercați să rememorați ce era Phoenix. Și noi încercăm și ne zbatem... ca proasta! O să facem filmul ăla, o să facă un pic de vâlvă. O să ia cineva în considerare de ce s-o fi făcut filmul ăla? Cine au fost ăștia care au pornit chestiunea culturală și revoluționară din anii ’70? Toată lumea lua „Canarul” ca simbol al păsării care se zbate cu pieptul în gratii? Nu? Toată lumea a luat „Hei, tramvai!” ca o reverberație a culturii noastre, că suntem tot francofoni și germanofili. Dar ca rezultat... nimic!”
Andrei Ujică:
”Ca întotdeauna, la un album de excepție, și la Cantafabule s-au aliniat stelele. El n-ar fi fost posibil nici cu doi ani înainte, nici cu doi sau cinci ani mai târziu. Pentru o scurtă perioadă de timp, între 1973 și 1975, s-au acordat după același diapazon căutările muzicale ale băieților de la Phoenix cu preocupările noastre, plus calitatea poetică și prozodică extraordinară a lui Șerban. Se potrivea totul, de la noua formulă a formației până la grafica adusă de Valeriu și Elisabeta Sepi.”