Opinia criticului
"E mai întâi consecinţa tradiţiei care, în acest domeniu, pare să aibă mai multe şanse de a se închega, de a deveni consistentă. La studioul „Sahia” se lucrează intens — lucrează cei mai buni şi lucrează relativ constant, chiar dacă temele şi subiectele nu sunt totdeauna cele mai stringente şi mai inspiratoare. Aşa se face că, în ciuda eventualului formalism al unui plan tematic vag, experienţa acumulată şi nevoia intimă de autodepăşire nu pot să nu-şi spună cuvântul şi să nu dea rod.
Alexandru Boiangiu ne-o demonstrează în
Noaptea bărbaţilor. Filmul nu e mai mult decât schiţa unui reportaj despre minerii care lucrează, zi şi noapte, la străpungerea unui tunel de aducţiune. Spun doar „schiţa unui reportaj”, pentru că, în mod vădit, acest documentar era hărăzit unui descriptivism ocazional. E limpede că autorul a descins la şantierul în cauză ca să facă o ilustraţie pe peliculă, un film „despre...” El nu pare să fi avut timpul necesar pentru un plus de observaţie şi reflecţie. Totuşi, fără a reuşi să ne vrăjească prin multitudinea sugestiilor, filmul ne impresionează prin rigoarea construcţiei secvenţelor, prin precizia cu care regizorul ştie să obţină efectele dorite, înfătişând lupta omului cu piatra, cu muntele. Eliberat de balastul unui cornentariu declamatoriu, preţios sau neaoş — atât de abundent în alte producţii ale studioului — documentarul lui Boiangiu izbuteşte o interesantă sinteză a imaginii şi sunetului. E o imagine austeră, refuzând artificiile mişcării aparatului şi ale montajului, fixată asupra unor ambianţe cu totul lipsite de spectaculos: de pildă, o lungă porţiune a tunelului prin care înaintează, venind spre noi, un camion uriaş, cu uruit greu, amplificat de rezonanţa spaţiului subteran şi a stâncii. Un plus de lumină în tunel, o uşoară stilizare expresionistă a sunetului înregistrat pe viu, reluarea aceleiaşi imagini cu camionul care vine şi iar vine, din fundal până în prim plan, ca un personaj dintr-un film de Alain Resnais, îi sunt suficiente regizorului pentru a crea atrnosferă şi tensiune, pentru a vorbi despre tenacitate şi putere de sacrificiu. Hărăzit, după cum spuneam, unui anumit descriptivism, filmul îi înfăţişează pe muncitori şi la cursul seral. Din nou, severitatea cu care autorul îşi consumă şi îşi compune imaginea şi coloana sonoră transformă un clişeu într-o partitură elocventă; acelaşi cadru static, comentat însă cum nu se poate mai expresiv printr-o ingenioasă prelucrare a zgomotului de fond al unei săli de lectură sau de curs, ca zumzetul unui stup de albine, măsurând, prin monotonia mecanică, persuasivă, a pulsului sonor, timpul ireversibil. În fine, în acest film, despre stânci, munte, camioane înaintând în noroi şi bărbaţi în noapte, îmbrăcaţi cu pufoaice, în acest film intitulat
Noaptea bărbaţilor, insolitul îl constituie apariţia câtorva femei, şi ele pare-se tot la cursul seral, stând cuminte în bănci. Aparatul îndrăzneşte să le privească insistent nu numai feţele, dar şi genunchii, iar regizorul are de astădată ideea neaşteptată (până acum, în film nu s-a rostit niciun cuvânt de comentariu) să însoţească imaginile cu un fragment din prea cunoscutul cântec al lui Radu Şerban „Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii...” Pe acelaşi fond sonor, îi vedem pe bărbaţi întorcându-se dimineaţa acasă. Sugestia este elementară, dar penetrantă, Şi astfel Alexandru Boiangiu reuşeşte să facă, dintr-un film ocazionl, demonstraţia unei mature stăpâniri a mijloacelor, ca şi proba disponibilităţilor sale în planul ideilor." (
Valerian Sava, Cinema nr. 7, iulie 1972)
