„Un necaz — de natură meteorologică, să-i spunem, — o împotmolire în nămeţi se transformă într-o minune a vieţii celor doi protagonişti din
Flori de gheaţă. Dacă viscolul i-ar fi prins în preajma unei cabane oarecare, în care ar fi petrecut un revelion ca atâtea altele sau dacă prima casă ce le-ar fi ieşit în cale ar fi fost una oarecare, dacă gazda ar fi fost o femeie primitoare şi atât, orele „scurtei întâlniri” ar mai fi aparţinut acelor întâmplări pe care le trăieşti o singură dată?
Mai departe, aproape că-mi este teamă (evident o teamă a superstiţiilor cinefile) să mă întreb: dacă femeia aceea în negru nu ar fi avut chipul pe care atât de mult l-am dorit pe ecran şi atât de puţin ne-a fost dat să-I vedem, chipul Ilenei Predescu, s-ar mai fi strecurat atâta vrajă în acea sărbătoare înfiripată? „Mama Savu” este „duhul” ocrotitor, zâna bună îmbătrânită — nu şi veştejită — într-o aşteptare fără nume, căreia actriţa îi ţese un contur diafan. Nerăbdarea oaspeţilor, aduşi de prăpădul de afară, de a se vedea „ieşiţi de acolo”, se topeşte umilită în faţa nesfârşitei ei bucurii de „a-i şti acolo”. Cred că prima oară un cineast intuieşte exact harul, atât de rar, al Ilenei Predescu de a împăca contrariile: actriţa face din absenţă o prezenţă („dumnealui”, cel de mult dispărut, este evocat ca unul abia plecat), din stranietate — normalitate, aduce trecutul în prezent nu numai cu nostalgie, ci şi cu o imensă generozitate, nu stă o clipă locului, s-ar părea ca tot uită câte ceva, dar, bănuim mai degrabă ea vrea să mai trezească o amintire. Dacă obiectele din film au viaţă, mai bine zis o poveste a lor (clepsidrele, cutiile muzicale, ceasurile, rochiile, hainele, scaunele etc.) ea se datoreşte, în primul rând, convieţuirii cu Ileana Predescu. Sub privirea încărcată de o ciudată strălucire a actriţei, bucuriile capătă o istorie iar văzduhul — transparenţă.
Într-o altă iarnă, dintr-un film după Truman Capote, tot de un An Nou, o altă mare actriţă a mişcărilor, inefabile, Geraldine Page, împărţea bucurii oamenilor, împrătăşind puţinul pe care îl avea. O evoc acum nu numai pentru asemănarea întru graţie şi imponderabilitate a celor două interprete, cât pentru strania întâmplare de a fi fost amândouă făpturi de vis într-un miez de iarnă cinematografic. Filmul poate renunţa la rostirea lui „a fost odată” dacă are privilegiul actorului ce vine din lumea lui „a fost odată”." (
Magda Mihăilescu, Cinema nr. 8, august 1989)
