Emoțiile au crescut (1975)

Opinia criticului
„Excelentă ideea lui Doru Segal de a porni pe urmele eroilor din filmul său de acum 11 ani, Marile emoții mici (Premiul criticii și al revistei «Cinema» la Festivalul de la Mamaia). Copiii surprinși în 1964, la o șezătoare de grădiniță, sunt acum elevi în clasa a VIII-a la diferite școli din București. Filmându-i astăzi, în noul decor al orașului («doar copacii din Parcul libertății au rămas aceiași»), autorul montează în paralel chipurile lor de pe vremea când magistrala Nord-Sud de-abia începea să se construiască și Calea Șerban Vodă era artera principală a cartierului. Este adevărat că Doru Segal își amintește el însuși că «în '64 n-aveam nici un fir de păr alb» și se întreabă puțin anxios: «De fapt, ce căutăm, copilăria lor sau tinerețea noastră?» Dar nu din aceste note nostalgice vine emoția care ne încearcă din când în când. Este acel miracol, pe care numai filmul îl poate realiza, al învingerii timpului, perpetuând imaginea vârstelor ideale. Prin aceasta, paradoxal, filmul ne vindecă de reveria trecutului, făcându-ne să ne împăcăm cu avantajele creșterii și cu câștigurile maturității.” (Val.S. Deleanu, Cinema nr. 9, septembrie 1975)