Emoţii (1970)

Opinia criticului
„Prima bucurie pe care ne-a făcut-o acest film este bucuria clişeului sfărâmat. Am văzut atâtea «concursuri Enescu» în care aparatul de filmat era spectator modest şi indiferent, încât ne temeam că se putea filma numai aşa. Mirel Ilieşiu refuză să accepte tiparele, refuză comoditatea. El pătrunde pe uşa de serviciu a concursului şi ne dă a doua bucurie, cu nimic mai redusă decât prima: bucuria sincerităţii. Regizorul şi echipa de operatori «fură» imagini însoţite, surprind emoţia manifestată spontan, nemascată de luminile rampei. Emoţia în gest (violonista care-şi încălzeşte la nesfârşit mâinile, solista care-şi caută cadenţa respiraţiei, emoţia în umblet (paşii înceţi, nesiguri, apoi paşii brusc hotărâţi, paşii celor întorşi victorioşi şi paşii înfrânţilor), emoţia în contact cu obiectele (un pahar cu apă care trece din mână în mână, un instrument abandonat pentru o clipă, o uşă care se trânteşte). În fine — bucuria muzicii, unică, solemnă, pregătită de milioanele şi milioanele de clipe ca acelea pe care le-a reţinut pelicula. Spunea Enescu: «Să visezi în mod rodnic, să urmăreşti un vis activ — iată către ce trebuie să tindă un artist». Începutul acestui «vis activ» îl consemnează pentru istoria de mâine a marilor solişti, filmul lui Mirel Ilieşiu.” (Alexandru Racoviceanu, Cinema nr. 2, februarie 1971)