Un film inegal, cu multe calităţi, dar şi cu fisuri, despre Reşiţa. Trecutul îndepărtat este evocat printr-o suită de imagini fotografice, comentate într-un senzaţional grai bănăţean (lipsit, din păcate, prin post-sincronizare, de fiorul autenticului). Imaginile prezentului sunt destul de stereotipe. Cea mai interesantă parte a filmului este ultima: doi „prieteni de vatră veche” îşi deapănă amintirile şi dialogul lor are savoare; Alexandru Boiangiu şi Mihai Stoian se regăsesc în această parte a filmului pe ei înşişi, reuşind să anime un dialog colorat, polemic uneori, surprinzând gesturi şi priviri revelatoare. Încă o dată, acest tandem de documentarişti face dovada unor aptitudini ferme, pentru „filmul anchetă”. Îi aşteptăm, în continuare, pe alte partituri, mai puţin descriptiviste... (
Călin Căliman, Cinema nr. 9, septembrie 1970)