Opinia criticului
"Delegaţia de cineaşti români s-a întors de la Festivalul de la Leipzig purtând în braţe nu numai porumbelul păcii, ci şi un porumbel de argint: Porumbelul de argint pentru cel mai bun scurtmetraj. Distincţia o datorăm unui film care se numeşte sugestiv şi ştiinţificeşte riguros exact:
Marile emoţii mici sau Micile emoţii mari. Anecdotic vorbind, filmul semnat de Doru Segal şi comentat de Eva Sîrbu nu este altceva decât un reportaj la o grădiniţă de copii în ziua serbării. Mamele îşi îmbracă fetiţele în furnici şi greieri, copiii spun poezii cu glasuri peltice, actorii analfabeţi se încurcă şi o iau de la cap. Sala îi priveşte, râde, aplaudă. Dar cum îi priveşte? Dar cum râde? Dar cum îi aplaudă? Adevăraţii eroi ai acestui film cu copii sunt părinţii. De fapt copiii încetează la un moment dat să mai aibă o prezenţă obiectivă. Ei există numai în măsura în care reprezintă imagini pe retina paternă. Este ca şi cum ne-am apuca să filmăm viaţa Veneţiei, dar nu de la nivelul mării în sus, ci aşa cum se răsfrânge ea în Canale Grande. Autorii au izbutit să înregistreze pe celuloid reacţiile cele mai proaspete, mai intime, mai nesupravegheate, momentele unice când la simpla apariţie a odraslei, fiinţa tatălui şi a mamei înfrâng puterea gravitaţiei şi încep să plutească, să se volatilizeze. Chipurile părinţilor sunt de obicei nefotogenice. Pe unele obrazuri se văd riduri pe care machiajul le-ar fi acoperit. Dar nimic în acest film nu este fardat. Privirile tatălui, privirile mamei, privirile înregistrate de operator sunt pur şi simplu privirile fericirii şi în fiecare privire se citesc aceste gânduri: nu există în lume nici Brigitte Bardot, nici Alain Delon. Pentru mine Brigitte Bardot e fetiţa asta durdulie cu rochie de furnică. Pentru mine cel mai frumos june prim este băieţaşul ăsta ştirb şi sâsâit care a uitat poezia. (...)" (
Ecaterina Oproiu, Cinema nr. 1, ianuarie 1965)
Un film despre mine...
"
Marile emoţii mici este de fapt un film despre mine, despre mine ca tată! Jules Renard spunea undeva că un tată are două vieţi: pe a sa şi pe a copilului său. În ceea ce mă. priveşte, îmi permit s-o mai adaug şi pe cea a cineastului!
Aşadar, documentarul meu este un film de amator... profesionist! În afara purului calambur sunt convins că pentru noi, regizorii documentarişti, este foarte bine ca, din când în când, să facem şi filme despre noi. De pildă, eu pieton în Capitală, sau eu locataruI unui mare cvartal de blocuri...
Vreau să fiu bine înţeles: stilul este omul, dar şi societatea. Caracterul stilistic al unui film documentar este expresiv pentru temperamentul individului care l-a creat, dar şi pentru experienţele, cultura, timpul şi societatea căreia acesta îi aparţine." (
Doru Segall, Cinema nr. 6, iunie 1965)
