Regizorul (interpretat de Jean Georgescu, cineastul tras pe linie moartă în anii ’70, aici în ultimul său rol) este trimis să facă o comedie pe litoral de către şeful casei de film (Gheorghe Dinică), ale cărui opțiuni artistice ferme sunt, de fapt, motivate financiar: „Pentru rolurile secundare să luați neprofesionişti: aduc un aer de autenticitate. Mai ales dacă îi îndrumează maestrul...”. Iar blazatul „maestru”, deşi opinează că miza filmului este prea mică (de altfel, nici actorul principal, Toma Caragiu, nu e prea încântat de scenariu, care duce lipsă de „elemente pozitive”), se conformează, sperând probabil că va primi ulterior şi un proiect mai atractiv, ba chiar le oferă roluri secundare directorului de producție (disperat să nu-şi depăşească devizul aprobat) şi secretarei de platou. „Visul meu e să fac un film cu un singur personaj”, se confesează Regizorul torturat de hachițele echipei sale, la fel ca personajul lui François Truffaut din
Noaptea americană. Odată ce începe filmarea, satirizarea moravurilor cineaştilor este dublată de satirizarea şnapanilor estivali din filmul-în-film. Fauna interlopă de pe litoral este dominată de „rechinul” Berbecaru (intrepretat de Toma Caragiu, care devine şi comentator din off al propriului personaj şi al celorlalte), coruptul responsabil de restaurant, care, în spiritul moralei comuniste, nu va scăpa nici el nedepepsit. Totuşi, în pofida textului deseori savuros al lui Teodor Mazilu, comedia satirică seamănă cam mult cu o „şuşă” de genul postdecembristelor
Miss Litoral (1991),
A doua cădere a Constantinopolului (1994) şi
Sexi Harem Ada Kaleh (2001), ale lui
Mircea Mureşan… Se pare că scenariul inițial al lui
Paul Everac (intitulat „Castele de nisip", la fel ca şi filmul-în-film) a fost considerat prea lejer de către Iulian Mihu, care a decis să introducă în film şi un cadru metacinematografic, ducând la un conflict public cu scenaristul (al cărui nume nici nu apare pe generic). Dacă la data premierei comentariile au fost preponderent negative (culminând cu cel al producătorului Dumitru Fernoagă, pentru care
Nu filmăm să ne-amuzăm „este probabil cel mai prost film produs de «scumpa noastră cinematografie»”), după un deceniu Valentin Silvestru vedea în filmul lui Iulian Mihu „o comedie originală, cu o soartă ingrată”, dat fiind că „umorul său, despovărat de şabloane, este eficient şi săgețile îşi ating mai toate ținta.” Adevărul e de găsit undeva la mijloc. (
Mihai Fulger, FILM 1/ 2014)
