Liniorii (1966)

Opinia criticului
Filmul-anchetă presupune, aproape în mod inevitabil, relevarea unor porţiuni criticabile ale realităţii. Însă metoda poate fi folosită şi pentru sublinierea unor sensuri pozitive, luminoase. Al. Boiangiu o demonstrează explicit în filmul său Oltenii din Oltenia, de fapt un reportaj-anchetă. Aceeaşi intenţie, de evidenţiere a sensurilor luminoase ale realităţii, se transformă — în documentarul pe care l-am denumit filmul-odă — în cântec de laudă, implicând un anume patetism şi ţinută retorică de bună calitate. 4.000 de trepte spre cer, Spre cer, Stuf (toate de Titus Mesaros) şi Liniorii (Dumitru Done) sunt exemplele de frunte ale genului. Aceste filme nu sunt numai laude aduse înfăptuirilor materiale ci, mai mult, adevărate cântări ale omului, imnuri închinate miracolului uman. Aceste sărbători ale frumuseţii omului sunt concepute maiestuos, ca în documentarele clasice, cu rezonanţe grave şi ample, lipsite însă de „story”-ul filmelor unui Flaherty (Povestea Louisianei). Sunt trei imagini în aceste filme ce celebrează desprinderea de condiţia obişnuit-terestră: camionul, purtat parcă printr-un efort jupiteric peste profunzimile Văii Argeşului (Spre cer), alunecarea fabuloasă a bărcilor şi pescarilor pe gheaţă în sclipirile unui răsărit metalic (Stuf) şi plutirea lentă, icariană, a liniorilor între stâlpii de înaltă tensiune (Liniorii). (Din păcate, cel mai neunitar din aceste filme este cel care avea premizele ideale, Stuf, în care imaginile de legendă — operator Wiliam Goldgraber — din prima parte sunt contracarate de montajul sacadat, voit „metaforic”, din partea a doua a filmului). (Dinu Kivu, ​Cinema nr. 10, octombrie 1966)