Opinia criticului
"La Studiourile Buftea, Regizorul (interpretat de Dem Rădulescu) se străduieşte să creeze o comedie cât mai amuzantă, căci indicațiile venite de sus nu lasă loc de interpretări („Spectatorul trebuie să râdă – e o sarcină, tovarăşi!”). În trenul către Buftea, Regizorul în criză de inspirație îi chestionează pe vecinii de compartiment, dar şi pe angajații CFR, asupra comediilor şi comedianților care îi fac să râdă. Planul real se confundă cu cel ficțional: actorul comic preferat al personajelor interogate este deseori chiar cel care le interpretează pe ecran (Dem Rădulescu – aici în dublu rol –, Jean Constantin sau Sebastian Papaiani); atunci când Regizorul, încântat de geniul comic al lui
Radu Beligan din
O noapte furtunoasă, afirmă că actorul „nu degeaba e directorul Teatrului Național”, Femeia din compartiment (Coca Andronescu) adaugă, ca un aparteu: „Adică al meu”; Wunderkind-ul (Anamaria Iosif) elogiază un gag sec din
S-a furat o bombă (
Ion Popescu Gopo, 1962), cu Haralambie Boroş (regizorul
Expresului de Buftea) şi
Paul Călinescu (actor şi în acest film) ş.a.m.d. Fiecare intervenție din colocviul ad-hoc aduce după sine secvențe comice şi/sau muzical-coregrafice extrase din filme româneşti, începând cu comedii clasice –
Maiorul Mura (Ion Timuş, 1928),
Aşa e viața (Marin Iorda, 1928),
Gogulică C.F.R. (Cornel Dumitrescu, 1930) şi
Visul lui Tănase (Bernd Aldor şi Constantin Tănase, 1932) – şi ajungând până la producții de succes foarte recente la acea oră. Însă, după cum observă
Dana Duma, „realizatorii au ales, în general, momente de performanțe actoriceşti în care te cuceresc nu atât replica sau gagul, cât hazul personal al interpreților”.
Expresul de Buftea devine, astfel, un omagiu adus mai degrabă marilor actori români decât comediei româneşti." (
Mihai Fulger, Film 1/ 2014)
