Nu cred că ne înşelăm considerând filmul lui
Manole Marcus, prilejuit de scenariul scris de
Mihnea Gheorghiu, drept unul dintre cele mai ambiţioase proiecte pe care şi le-a propus cinematografia naţională. Legendă şi realitate, mit şi contemporaneitate se conjugă, se întrepătrund, se condiţionează şi se dispută; legendă şi realitate, mit şi contemporaneitate sunt chemate să dimensioneze povestea cinematografică pe scara unei problematici umane şi veşnic moderne, dincolo de un spaţiu şi un timp anume. Permanenţele mitologiei, reflectate în universul de viaţă al unui sat dobrogean din timpul nostru, rezonanţele justiţiare tragice, transmise peste epoci de modelele antice conferă peliculei o anume greutate specifică. Substraturile mitologice ale tragediei moderne pe care scenariul lui Mihnea Gheorghiu o aduce pe ecran sunt organic legate de trecutul şi istoria pământului dobrogean, opera cinematografică conturându-şi un pregnant specific naţional. Obiceiuri şi datini pământene care au străbătut timpurile sunt integrate armonios în acet film în care, peste timp şi secole, sunt aruncate punţile unor permanenţe.
Acţiunea filmului se desfăşoară în contemporaneitate, dar suflul tragediei antice se face simţit cu vigoare, învăluind povestea într-o aură fabuloasă, cu semnificaţii general umane. Dezbaterea epică şi etică este concentrată în jurul psihologiei personajelor, a căror lume de sentimente este luminată din revelatoare unghiuri de vedere. Consecvent punctului de pornire, sintetizat în citatul virgilian ales drept motto — «Întoarcerea constelaţiei Fecioarei prevesteşte timpul dreptăţii» — filmul îşi propune să întreprindă, în spiritul şi tonul tragediilor antice, operaţia verificării trăiniciei sentimentelor umane, trecerea conştiinţelor prin purgatoriul purificator al propriilor responsabilităţi morale.
Adevărul purificator al unei tragedii moderne
Tragedie modernă, cu ecouri antice,
Zodia fecioarei este construită după canoanele tragediei clasice, unitatea de timp (acţiunea este cuprinsă în 24 de ore, între două răsărituri de soare), unitatea de loc şi de acţiune conferindu-i posibilitatea unei exprimări concentrate, rotunde. Odată cu liniştea tragică aşternută peste oameni şi întinderile nesfârşite de apă după deznodământul dramatic, parcă necesar, conflictul filmului este dus până la epuizarea totală, până la ultima sa respiraţie. Personajele se află în faţa sfârşitului iremediabil al unui rău şi tragedia celor doi tineri, Dita şi Dionis, care, formaţi într-o societate nouă din temelii, ostili compromisurilor, ispăşesc o vină în sine dramatică a părinţilor lor, se împleteşte cu sentimentul de înălţare morală pe care îl conţine, dintotdeauna, adevărul purificator.
Scenariul lui Mihnea Gheorghiu i-a prilejuit regizorului Manole Marcus realizarea unui spectacol cinematografic de o bărbătească poezie, în care fabulosul şi cotidianul se ţes într-un tot unitar. Cu
Zodia Fecioarei, regizorul îşi depăşeşte, credem, nivelul realizărilor sale de până acum. Mulţi factori contribuie la reuşita sintezei artistice. Încă din scenariu, personajele capătă forţă de generalizare. În Dita, de pildă, tânăra şi frumoasa dobrogeană, se întâlnesc trăsăturile obişnuite ale unei fete din zilele noastre cu ecourile mitologice ale zeiţei dragostei pasionale, protectoarea principiului iubirii universale. În Dionis, tinereţea eroului se împleteşte cu bucuria de viaţă a tinereţii lui Dionysos, legendarul stăpân al bucuriei.
Construcţia filmului urmează contrapunctul scenaristic. Acţiunea se desfăşoară paralel cu serbarea spectaculoasă a recoltei. Ritmul filmului este susţinut de această întrepătrundere de planuri, viaţa, tradiţiile populare şi mitologia completându-se în evidenţierea sensurilor filozofice generalizatoare. Ca o presimţire a deznodământului, un leit-motiv tragic punctează de la un capăt la altul filmul. Din dreptunghiul ecranului, ţapul rău prevestitor străjuieşte desfăşurarea. Întreg drumul Sabinei spre casă este tulburat de altfel de această presimţire tragică: uruitul asurzitor al maşinii acoperă muzică şi vorbe, exploziile de la cariera de piatră acoperă uruitul asurzitor al maşinii, blocurile de piatră de pe marginea şoselei par stranii, ireale. Un zvon de furtună agită plasele pescarilor. Contrapunctic, o mască grotească de carnaval, apoi apariţia fratelui mut al Ditei, altă mască de carnaval, alta şi alta, şi apoi din nou coarnele ameninţătoare ale ţapului... Şi tot contrapunctic, serbarea veselă a recoltei, pregătirea grandiosului spectacol în aer liber, mesenii nunţii, grupurile de femei care comentează evenimentele...
Viaţa satului dobrogean, tradiţiile folclorice, motivele mitologice se întrepătrund, se completează, se dispută...
Momentul culminant al filmului este finalul. Aici, în înlemnirea statuară, dureroasă a grupurilor de oameni ce scrutează depărtările, în căutarea zadarnică a unui semn de viaţă, contemporaneitatea şi mitologia se confundă. Grupul femeilor îndoliate par coloane de piatră ale marelui amfiteatru. Este un moment de intensă tragedie, care se consumă liniştit, în tăcere, fără exteriorizări, fără multe vorbe.
Culoarea, în filmul lui Manole Marcus, are deosebite valenţe afective. Cromatica urmează fidel scurgerea timpului şi adâncirea dramei psihologice, particularizând prin nuanţe diferite chipul fiecărei ore din cele 24 ale filmului. Operatorul
Al. Întorsureanu este autorul unei imagini cu certă originalitate. Marea îşi schimbă nuanţele într-o devenire ciclică, de la roşul irizaţiilor solare până la seninul apelor calme care ascund «palatul de cleştar» al celor doi îndrăgostiţi, de la ceaţa tulbure a mării înnoptate prin care plutesc parcă duhurile zeităţilor acvatice şi până la noua explozie solară a roşului aprins, încărcată de alte semnificaţii. La reuşita sintezei artistice, remarcabilă este contribuţia compozitorului
Tiberiu Olah. Fără ostentaţie presentimentul deznodământului tragic constituie un leit-motiv şi al benzii sonore, neliniştea personajelor, sentimentele lor tulburi fiind însoţite, pregătite şi comentate muzical cu o revelatoare discreţie. Cadrul ales pentru desfăşurarea acţiunii şi adaptările de rigoare, pentru ca atmosfera satului de pescari să se asocieze organic cu vestigiile unui trecut legendar, sunt datorate lui
lon Oroveanu; încă o dată, pictorul scenograf face dovada gustului şi rafinamentului său artistic. Pe de altă parte,
Zodia Fecioarei constituie o reuşită verificare a consecvenţei cu care regizorul Manole Marcus cultivă în filmele sale forţa de expresie a decorurilor naturale.
Un spectacol patetic o construcţie contrapunctică
Poate că filmul nu a găsit întotdeauna tonul cel mai potrivit în armonizarea — dificilă de altfel — a realismului vieţii cotidiene cu sensurile mari, filozofice, ale povestirii cinematografice. Unele stridenţe există în film, şi cu toate eforturile unor actori de talent (ca Jorj Voicu sau
Jean Constantin), cu tot umorul unor evoluţii ale celor doi, repetiţiile marelui spectacol în aer liber par că vin din alt film. Aceasta se întâmplă, poate, pentru că realizatorii au încercat să dea cât mai multă viaţă şi spirit, episoadelor, dar trebuie să recunoaştem că satira la adresa unui instructor artistic cu vederi cam înguste nu-şi prea avea locul tocmai în
Zodia Fecioarei. Unele dialoguri (între Dita şi «Neptun», sau discuţia fetelor pe plajă) rămân deficitare la capitolul autenticităţii, poate şi datorită unei interpretari pripite, spre deosebire de celelalte momente ale filmului, de mare vigoare artistică.
Din distribuţia, în general bună, ne oprim de la bun început la două: o reafirmare şi un debut.
loana Bulcă, nu ştim de ce îndelung uitată de cinematografie după rolul frumos din
La Moara cu noroc, reapare pe ecran în Midia. Personajul său este puternic ancorat în viaţa de zi cu zi şi poartă, totodată, amprenta modelului antic; frumuseţea agresivă a Midiei ascunde în acelaşi timp şi o mare generozitate sufletească. Tragica revelaţie pe care eroina o trăieşte este redată de actriţă cu discreţie, măsură şi nuanţă. Debutul pe ecran al actriţei Gilda Marinescu, în rolul Sabinei, coincide cu afirmarea unor adânci calităţi dramatice, precum şi a unui firesc ce ne determină să considerăm tardivă descoperirea sa cinematografică. Confruntările dintre cele două femei, de-a lungul filmului, ca şi tragica lor împăcare din final, sunt câteva dintre cele mai bune momente din
Zodia Fecioarei. Personajul Hera, interpretat de Mania Antonova realizează de asemenea un moment de mare intensitate al filmului, după cum se cuvine a fi notat debutul tânărului Sorin Postelnicu (Dionis) sau contribuţiile altor actori:
Ana Széles (Dita), Cristea Avram (Lut) şi mai ales Mircea Başta (Tekir), grav, profund, în acelaşi timp de loc teatral.
Zodia Fecioarei este un spectacol străbătut de patosul unei arte cu revelatoare profunzimi.
