Zile fierbinţi

     Nu renunţăm la convingerea noastră că un adevărat film de actualitate trebuie să propună eroi din rândul marilor mase de constructori ai socialismului. În filmele noastre de până acum (cu exceptia Cursei), personajele      principale sunt directori generali, ingineri-şefi,    secretari,

prim-secretari de judeţene; iar muncitorii sunt aduşi de obicei în cadru ca figuranţi, doar pen­tru a colora cu mai multă autenticitate filmul respectiv. Nici Zile fierbinţi nu se exceptează de la această „regulă", dar secretul său constă în faptul că atât scenaristul Francisc Munteanu cât şi regizorul (şi actorul) Sergiu Nicolaescu au înţeles necesitatea deplasării obişnuitului „conflict" tehnic dintre un agregat autohton şi un agregat din import, pe planul conştiintei per­sonajelor, angrenate conform deplinei lor con­vingeri în lupta dusă de partid pentru promovarea inteligenţei ştiinţifice şi tehnice româneşti. Directorul general al şantierului naval din Zile fierbinţi e un om a cărui mare, profundă dra­mă sufletească este tocmai adânca lui singură­tate. Spectatorul va urmări deci cu mai mare interes evoluţia unui personaj pentru care chestiunea rezolvării sarcinilor de partid este o chestiune personală şi singura justificându-i exis­tenţa... Din fericire pentru film, atât scenaristul cât şi regizorul n-au ales calea unui „subiect clasic" cu riscurile inerente ale căderii în artifi­cios, ci drumul reportajului dramatizat, (care are şi el însă riscurile lui, mari...), dar tocmai în acest fel rezultând preţiosul aer gazetăresc-docu­mentar al filmului. Se cer, de asemenea, subliniate numeroase pasaje ale dialogului care sunt cu atât mai cinematografice cu cât Francisc Mun­teanu a înţeles să renunţe la livresc, recurgând la naturaleţea replicilor căutat „spontane"... Şi după cum în film, realizarea pentru prima oară a unei piese foarte dificile o devenit pentru di­rectorul nostru o problemă de prestigiu, la fel şi pentru regizorul Sergiu Nicolaescu, turnarea unui prim film „de actualitate" devenise de mult acel prag de care trebuia să treacă dincolo, pe pământul tuturor făgăduinţelor şi dificultăţilor. Ca şi personajul său, regizorul (şi actorul) a trecut de pragul cu pricina cu capul sus.

 

Vocaţie = obligaţie

 

     Cum spuneam, acest prim film de actualitate a fost pentru Sergiu Nicolaescu ceea ce a fost şi măreaţa elice pentru directorul şantierului din Zile fierbinţi:  o sarcină importantă trasată de partid. Şi, în acelaşi timp, o piatră de încercare a forţelor proprii. Filmului lui S. N. e departe de a fi capodoperă; dar este un film pasio­nant, fiind născut din pasiune şi pasiunea a­ceasta a marcat contribuţiile tuturor membrilor echipei. Rolurile sunt diferite ca întindere unele faţă de altele, dar memorabile toate datorită actorilor; partiturile dramatice nu sunt explozive, nu sunt spectaculoase, dar interpreţii le-au îmbogătit, încărcându-le cu sugestii. Marga Bar­bu cu exacta şi inspirata intuiţie a rolului, Ilea­na Popovici mimând admirabil ingenuitatea şi (în­tr-o apariţie de două minute) Draga Olteanu­-Matei, aduc pe ecran întreaga lor experienţă, dezvoltând sensuri abia indicate în scenariu, con­struind cu fineţe biografii posibile. Vladimir Găi­tan, Mircea Albulescu, Em. Schăffer, Zephi Al­şec, Mircea Anghelescu, Alex Dobrescu, Se­bastian Papaiani, Jean Constantin şi Constantin Diplan se încadrează firesc în ambianţa   autentică, muncitorească, pe care regizorul s-a priceput atât de bine s-o menţină permanent în prim­plan. Am lăsat doi actori la urmă: unul este Sergiu Nicolaescu, aflat incontestabil, la cea mai bună realizare actoricecscă a sa. Al doi­lea este Colea Răutu, actor care dovedeşte încă o dată câtă dreptate avem susţinând mereu în această coloană, necesitatea de a i se încre­dinţa în sfârşit, un rol principal, de la cap la coadă într-un film a cărui greutate el s-o ducă pe umeri... Notabilă muzica lui Radu .Goldiş şi meritorie colaborarea lui C. Simionescu (deco­ruri) şi Oltea Ionescu (costume), care au ştiut să nu se suprapună realităţii, cu altă „realitate", deteriorantă... Un rol principal în echipă l-a de­ţinut Nicolae Girardi, un profesionist al imagi­nii, aflat mereu într-o spectaculoasă „escaladă" a meseriei. Una peste alta (şi văzând ce poate), Sergiu Nicolaescu s-a obligat pe onoarea sa de cineast şi faţă de filmul de actualitate, dar şi faţă de spectatori...