Pe 26 Octombrie, de Sfântul Dumitru,
cinepub.ro l-a sărbătorit, ca în fiecare an, pe
Dumitru Carabăț, fondatorul școlii românești de scenaristică.
Dumitru Carabăț a deschis cursul de Scenaristica la IATC la începuturile anilor 70. Absolvent de Litere, lucrase în industria timpului ca scenarist, redactor, dialoghist si producător, cu cineaști precum
Lucian Bratu, Liviu Ciulei, Mircea Saucan - printre alții. Carabăț a ținut timp de jumătate de secol primul curs academic de scenaristică în România, care a fost dezvoltat de-a lungul timpului și apreciat de generații de studenți IATC/ATF/UNATC până dupa anul 2000. Profesorul a adus contribuții notabile gândirii despre cinema, atât ca practician, cea mai bine amintită fiind distincția de la Cannes, în 1963, când
Codin (al cărui scenariu a fost scris de Carabăț alături de Henri Colpi și Yves Jamiaque) a primit Premiul pentru cel mai bun scenariu, cât și ca teoretician, cu volume precum „De la cuvânt la imagine” (1987), „Spre o poetică a scenariului cinematografic” (1998) și „Studii de tipologie filmică” (2000).
În amintirea sa, Cinepub organizează două premiere speciale ale unor filme de referință pentru cinematografia românească. În această seară, avem onoarea de a vă prezenta „
Zidul” (1975) de Constantin Vaeni. Un film extrem de promițător la vremea sa, scris de Dumitru Carabăț și Costache Ciubotaru și filmat de
Iosif Demian. „
Zidul” avea ca scop relatarea unui gest-limită și era inspirat din fapte reale. La începutul anilor '40, un tânăr ilegalist (
Gabriel Oseciuc) se izolează într-o încăpere zidită pentru a tipări de unul singur, nu se știe câtă vreme, ziarul clandestin ”România liberă”.
«S-a fabulat mult pe „lupta comunistului cu sine”, pe „forța morală”, și eroismul clasei muncitoare în condițiile vitrege ale ilegalității. Dincolo, însă, de elementele conjuncturale ale intrigii, se petrece, în filmul lui Constantin Vaeni, un adevărat ritual al claustrării, cu consecințe — psihice, moral-volitive, fizice — dintre cele mai diverse. Pe de altă parte, „evadările eroului”, în amintire, în vis, în coșmar, în realitățile anilor de război (un tablou de epocă cu semnificative detalii de atmosferă surprinse de operatorul Iosif Demian, nici el, încă, regizor la ora aceea) proiectează o tragedie individuală în contextul unei epoci tragice. Rămân — dintr-un subiect sacrificat — și sugestiile unei povești de dragoste (cu Cornelia Pavlovici ca protagonistă), rămân portretele desenate de
Gheorghe Dinică și
Victor Rebengiuc, rămâne partitura muzicală cu inflexiuni dramatice a compozitoarei Cornelia Tăutu, pentru prima oară pe un generic de film.» (
Călin Căliman, Istoria filmului românesc)
„
Zidul” e un film mozaic. Avem de-a face cu trei semnături remarcante distincte. Scriitura lui Carabăț, imaginea a lui Demian și nu în ultimul rând, regia lui Vaeni. Toate trei încarcă filmul cu un puternic suflu de prospețime, care condensează însă pe alocuri pelicula până la suprasaturație. Remarcăm tangența tematică dintre travaliul tânărului comunist care își dorește o încăpere în care să poată tipări necontenit ziarul comunist și procesul scriitorului care, ca să o parafrazăm pe Virginia Woolf, are nevoie de „o cameră doar a ei/lui”; precum și motivul răzbunării tatălui (ucis în film de către Siguranță în timpul unui protest), care reiese în „Dialoguri despre scenariu” (2011, UNATC Press), un ghid scenaristic realizat sub formă de dialog dintre Dumitru Carabăț și
Lucian Georgescu, relatat cu puternice trimiteri autobiografice de către Carabăț în sine.
De la Demian avem o serie puternică de imagini ce ar putea, rupte de narativitate, să prezinte un fascinant film experimental post-expresionist. Iar elementul documentaristic venit de la Vaeni ne apropie de o vedere directă și poetică a Bucureștiului vechi (zona Armenească, Cartierul evreiesc) care se vede astăzi cu fascinație. Cu toate că filmul emulează o epocă diferită decât cea a momentului filmării, fiind vorba de mai bine de 30 de ani diferență între ele, e de apreciat iscusința cu care se captează un puls— aproape neorealist — al „străzii” și merită aduse în discuție filmele de referință ale canonului cinematografic universal pe care „
Zidul” le citează. Orbul care cântă la vioară pe stradă se dovedește pe parcurs a fi un personaj decisiv, e o aluzie la „
M” (1931, r. Fritz Lang), flashback-urile cu pasaje ale trecutului, menționate mai sus în citatul din Călin Căliman amintesc de „
Hiroshima Mon Amour” (1959, r. Alain Resnais), iar povestea de dragoste ciuntită pe masa de montaj păstrează ceva din capodopera „
Zboară cocorii” (1957, r. Mikhail Kalatozov).
„
Zidul” e de un modernism frapant. El nu numai că prezintă măiestria și promisiunile generației ‘70, dar și comunică interesele și reperele cinefile ale perioadei respective. Iar dacă lipsa ocazională de congruență stilistică poate scoate spectatorul din imersiune, starea aceasta poate fi folosită pentru a depista cu interes elementele care compun filmul, ca într-o autopsie cu anestezie locală.
Săptămâna viitoare cinepub.ro ne oferă „
Valurile Dunării” (1959), cel de-al doilea film al lui Liviu Ciulei, la care Dumitru Carabăț a participat ca dialoghist. Un film de istorie trăită, a cărui acțiune se petrece spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial pe un șlep încărcat cu muniție germană ce plutește în derivă pe Dunăre. (Emil Vasilache, Cinepub.ro)
