Biata femeie! Nici nu știi cum e mai bine: să-i plângi de milă, că a făcut-o mama fără noroc sau să o privești puțin încruntat, pentru că rabdă ca proasta, cum se zice în popor? Ce-i drept e drept, ea încearcă, sărmana, să se agațe ba de unul, ba de altul dintre bărbații care îi cutreieră viața, ba de câte o promisiune, una mai sforăitoare decât alta, ba de iluzia unei potriviri, a unei întâlniri pe aceeași lungime de undă.
Așteaptă cu asemenea înfrigurare ziua cea mare încât are fantasme erotice cu puternicii, care nu mai părăsesc ecranul televizorului, ca într-o întrecere bărbătesc-demagogică.
Ea, săraca, se oferă, dar ce să vezi, degeaba dialoghează cu ei la distanță, degeaba pătrund ei în casă și în gând. La fața locului, adică în dormitor, să vezi nepotrivirea dracului: unul nu se lasă ispitit, altul s-ar lăsa, dar nu-l mai țin puterile și, unde mai pui, un altul se dovedește a avea chemare pentru semenii lui întru sex. Mai pe șleau, omul este gay, dovadă peremptorie a libertății de exprimare într-o societate democratică. Uite așa, din dezamăgire în dezamăgire, ajunge sărmana făptură în brațele unui neica nimeni pe care nu ai da doi bani, un pipernicit lipit de sticla de băutură care, în numele legalității, al drepturilor conjugale, își violează îndesat consoarta, ba îi mai cere și o șoaptă de amor, cum ar fi «zi că-ți place, zi că-ți place». Acuma, nu trebuie să stai prea mult pe gânduri pentru a-ți da seama că dramaturgul Valentin Nicolau, semnatarul piesei cinematografizate de Cornel Mihalache bate departe. Întotdeauna artiștii și-au ales drept simbol femeia, când a fost vorba de semnificarea marilor idei. De la tabloul "România revoluționară" al lui Rosenthal, la "Libertatea conducând poporul" al lui Delacroix, sau la Statuia libertății, romantismul, duhul noului nu puteau fi întruchipate decât de Ea.
Vremurile moderne au modificat simbolistica. În filmul nostru, abuzata este, desigur, Românica, așa cum și-au botezat ziariștii țara, într-o clipă de tandrețe compensatorie, o Românică păguboasă, nefericită, metaforă enormă, ajunsă în stadiul metastazei semnificației. Faza ultimă – violul, respingător din toate punctele de vedere, inclusiv din cel al imaginii. Filmarea mi s-a părut, fără nicio pudibonderie, de-a dreptul vulgară, ceea ce m-a mirat, venind din partea unui cineast care cunoaște nuanțele îndrăznelii. Să zicem că este un păcat minor, în comparație cu inspirația lui Cornel Mihalache, excelent documentarist, de a valorifica în cheie proprie sugestiile textului. Defilarea foștilor candidați la prezidențialele trăite de-a lungul timpului (Doamne, ce turmă imensă în 24 de ani!) intrarea lor în scenă, întâmpinarea la intrarea în televiziune, ritualul machiajului, dispunerea în ringul dezbaterilor, toate aceste fragmente de istorie rămase în arhive, au fost montate ca un adevărat spectacol al trufiei, al orgoliilor, al vanității de a se crede aleși între aleși, al absenței simțului ridicolului. Cine încearcă să găsească vreo cheie a personajelor fictive care intră, apoi, rând pe rând în acțiune (cine cu cine seamănă), cred că se lasă repede păgubaș. Ficțiunea știe până unde se poate întinde iar documentarul știe să-și apere drepturile.
Zi ca-ti place
Zi că-ţi place! - un film în regia lui Cornel Mihalache
