O cofetărie din cartierul Floreasca. Dintr-un furtun gros, sprijinit de-o streaşină, plouă cu spume. Se filmează o scenă care se petrece imediat după ploaie. Echipa de filmare — destul de mică; agitaţie — aproape deloc. Impresia e cea pe care o ai când vezi nişte sportivi, bine antrenaţi, făcându-şi obişnuitul tur de stadion: preocupare calmă, relaxată. Se filmează
Zestrea — un subiect de actualitate, după un scenariu de Paul Everac. La comenzi — regizoarea Letiţia Popa. La aparat — operatorul Nicu Stan.
— Patru personaje şi-au găsit autorul. Ce drame vor trăi ele, în filmul dumneavoastră, Letiţia Popa?
— Personajul principal este inginerul Doru Şerban. Pentru el, soţia lui, Lola, este o iluzie, o iluzie pe care în final o plătesc amândoi. Decorul care simbolizează iluzia este casa familiei Şerban, un decor teatral, în care nimic, nici măcar obiectele nu le aparţin celor doi. Oricât am încercat să-i scot de acolo, să-i mut în alte ambianţe, nu am putut. Ei sunt prizonierii acestui decor. Spuneam că ei plătesc acea iluzie. O plătesc toţi, chiar şi cei nevinovaţi, chiar şi Livia Gavrilescu — femeia unei singure iubiri, omul dăruit cu înţelepciunea, dar nu şi cu fericirea drumului drept.
— Când aţi citit prima dată textul lui Paul Everac, nu v-a mirat că, în final, deşi îl iubeşte încă pe Doru Şerban, Livia îl părăseşte şi se întoarce la soţul ei?
— Nu, nu m-a mirat deloc. Pentru ea, Doru Şerban trăieşte prin ceea ce a fost el, nu prin ceea ce este. Viaţa ne este dăruită o singură dată şi nu avem voie să ne batem joc de ea. Şi instalarea într-o iluzie este în felul ei o autobatjocură.
— Deci, dacă am înţeles bine, un film mai ales de substanţă psiholologică, de portrete.
— Nu m-am gândit nicio clipă că e un film de portrete, răspunde operatorul Nicu Stan. E un film de caractere. Portretul are un sens, mai degrabă limitat. Fiind vorba de un film de caractere, va fi şi un film foarte mişcat, caracterele aparţinând unor oameni care se zbuciumă în permanenţă.
— V-am văzut nu de mult la televizor spectacolul de teatru cu piesa cu acelaşi nume a lui Paul Everac. Intenţionaţi deci un remake, Letiţia Popa?
— Nu! De fapt premizele piesei nu au fost «teatrale». Iniţial, piesa a fost destinată teatrului radiofonic, autorul schimbând în ea, nici mai mult nici mai puţin, decât 26 de ambianţe. La radio nu-I costa nimic. Ne-a costat pe noi, când am montat-o la televiziune. A fost o goană zdravănă printr-o mulţime de decoruri naturale. Ceea ce acolo ne complica, aici în schimb ne serveşte. De aceea nu mă îndoiesc nicio clipă că
Zestrea va fi film şi nu teatru filmat, cum ar putea unii să creadă.
— Nu vă deranjează că faceţi acelaşi lucru pentru a doua oară?
— La început am vrut să refuz filmul. Mi se părea că este un gest nepoetic. Că un film este şi trebuie să rămână un lucru unic. Era ca şi cum cineva ar fi vrut să nască un al doilea copil care să semene cu primul. Poate că, dacă jocul ar fi fost invers, dacă aş fi făcut întâi filmul şi după aceea spectacolul de televiziune, ar fi fost ceva mai complicat. Dar aşa, lucrând la film, am imensa bucurie a finisării unui lucru care a fost făcut oarecum în grabă. Pentru că, la televiziune, tot spectacolul s-a filmat în 12 zile şi, de fapt, excesul de finisare nici măcar nu-şi avea rostul, pentru că micul ecran îşi are şi el limitele lui. Acum însă, mă bucur din plin de satisfacţia pe care mi-o dă posibilitatea finisării.
