Articolul 1 al „Codului” esteticii cinematografice este originalitatea temei. Obligaţie paradoxală, căci, ca să fie originală, o poveste trebuie să fie şi foarte veche, şi foarte nouă. Vreo problemă morală veche cât lumea, tratată de mii de autori, dar... dar prezentând o variantă cu totul nouă, o faţetă inedită, un unghi de privire care să nu mai fi fost niciodată folosit. Uneori acest fenomen de antiteză, vechi şi nou, este de-a dreptul senzaţional. Aşa ceva tocmai i s-a întâmplat recent lui Martin Scorsese în
New York, New York, şi lui
Dumitru Radu Popescu în
Zbor planat. Amândoi cineaştii descoperă că problema aşa de arhicunoscută a vanităţii, a trufiei, a îngâmfării, care, în decursul mileniilor, a fost tratată de sute de autori, în sute de feluri, această temă mai comportă încă un aspect pe care până azi niciun romancier, dramaturg sau cineast nu-l observase. Şi iată că, deodată, aproape în acelaşi timp, şi fără a fi avut cunoştinţă unul de altul, doi autori fac senzaţionala descoperire. Există o formă de vanitate foarte particulară, al cărei nume, perfect banal, este obrăznicia, o insolenţă care uneori ia forma şi sensul unui capitol de psihiatrie. Bineînţeles, oricăruia din noi i s-a întâmplat să fie obraznic. Dar există cazuri când aroganţa ia putere de psihoză. Există oameni care nu se pot abţine să ia peste picior pe primul venit; să ia în derâdere tot ce acela spune. Pentru ei devine o obsesie dorinţa de a dovedi că interlocutorul spune prostii. Oricare interlocutor. Poate doar cu oarecare preferinţă pentru interlocutorul care se credea tare deştept, sau şi mai bine, pe care Iumea îl credea deştept. Bolnavul nostru — căci este o adevărată nevroză — de dimineaţă până seară se va sili să dovedească că toţi locuitorii de pe acest pământ nu au dreptate şi că numai el e singurul deştept. Este o înscriere permanentă pe post de Dumnezeu-Tatăl.
Fireşte, pentru a putea să faci praf tot ce spune interlocutorul îţi trebuie oarecare talent. Se cere să ai haz, să găseşti mijloace de a reduce la absurd tot ce spune celălalt. Rezultatul unui asemenea program de viaţă este tragic. Megalomanul nostru va avea, forţamente, dese pane de inteligenţă. Că doară nu poţi fi spiritual şi creator tot timpul. Dar nici momentele de reuşită nu sunt mai vesele. Căci această luare în băşcălie a întregului gen uman atrage o ură unanimă, o oroare, o repulsie şi mai ales o tendinţă de a nu acorda nicio prietenie, niciun ajutor sentimental acelui monstru. Cel ce suferă de această infirmitate se va vedea refuzat în încercările lui de a-şi face un drum în viaţă, profesional, amical sau familial.
Cele două filme de care vorbeam au ales această problemă şi acest nefericit personaj. În filmul lui Scorsese,
New York, New York, protagonişti sunt Robert De Niro şi Liza Minelli, iar în filmul scris de D.R. Popescu,
Zbor planat, interpreţii principali sunt
Gabriel Oseciuc şi Monica Bordeianu. Personajul, în ambele poveşti, este acelaşi. Şi totuşi foarte diferit. Cei doi eroi sunt în acelaşi timp identici şi contrarii. Unul (De Niro) a căpătat, la naştere, de la ursitoare toate darurile: e frumos, deştept, tânăr, elocvent, talentat în profesiunea sa de compozitor, şi virtuoz. În sfârşit, mai e şi iubit de o femeie interesantă şi care îl interesează. Eroul lui D.R. Popescu e, din contră, un biet şofer de camion la şantierul unei hidrocentrale, ocolit de noroc. Ironia lui perpetuă e anostă, ades incomprehensibilă, ceea ce contrastează şi mai tare cu pretenţiile lui de a fi un La Rochefoucault. Aceleaşi deosebiri şi între personajele feminine; tânăra îndrăgostită de obraznicul compozitor e dezolată, consternată să-l vadă în aşa hal. Dezaprobă profund această nebună fudulie a omului pe care îl iubeşte. Încearcă să-l vindece, nu reuşeşte şi va trebui, până la urmă, să renunţe şi să-l părăsească. Dimpotrivă, în povestea lui, D.R. Popescu, eroina, cu o sinceritate vrednică de o mai bună cauză, nu-l critică, îl admiră fără rezervă, îl socoate un geniu neînţeles, o victimă a mediocrităţii şi severităţii celorlalţi. Când el moare, îI idolatrizează şi mai tare, deşi el murise într-un accident provocat de el din teribilism, accident din care tânăra fată abia a scăpat. Devoţiunea pentru idolul ei este nealterată şi inalterabilă.
Vreau să vorbesc despre actorii noştri. Oseciuc interpretează nuanţat acel rol greu, rolul tânărului cu orgoliu exacerbat, dar care, în orele libere, e şi niţel escroc. Personaj totuşi tragic, fiindcă pe lângă situaţia de pestiferat şi repulsia pe care o provoacă în juru-i, se adaugă un Thanatos implacabil, un destin care îl mână fără greş la moarte. De asemenea, m-a încântat tânăra actriţă Monica Bordeianu care are ceva din delicateţea artistică a Anny-ei Dupeyret în felul de a pronunţa fiecare silabă, încet şi apăsat, parcă plonjând în înţelesurile ei.
Cele două personaje sunt aşa de importante, încât celelalte, interpretate de
Ştefan Velniciuc, de Gheorghe Nuţescu sau
Maria Ploae, nu au de făcut altceva decât să fie normale şi fireşti în contrast cu protagoniştii poveştii cinematografice.
Regizorul Lucian Mardare e un vechi profesionist, deşi acest film e debutul lui ca regizor principal şi exclusiv. Un cusur de care nu e vinovat nici el, nici Casa de filme Trei, este înregistrarea sonoră dezagreabilă şi imperfectă. Sau se zbiară catastrofic, sau dacă se vorbeşte mai încet, nu se mai înţelege nimic.
Vreau să termin observând ce frumos e titlul:
Zbor planat. Având în vedere tot ce am spus despre acest film, cititorul s-ar putea întreba, nedumerit, ce oare este „zborul planat”. Care e dezlegarea metaforei? Ei bine, imaginea mi se pare clară. Zborul planat, adică fără motor, fără benzină, este desigur o fascinantă minune. Este în fond… Icar. Este năzuinţa de a face treaba singur, fără ajutorul nimănui, cu propriile tale mijloace. Dorinţă, tentaţie mai mult decât onorabilă. Este năzuinţa de depăşire, de poetizare, de victorie asupra mecanicii, cu ajutorul unei alte mecanici care capătă femecătoare parfumuri.
