Neaparținând ultimei recolte - filmul are aproape doi ani - raportarea la aceasta din urmă ar fi și irelevantă, și nedreaptă. Oricum, cu acest film al lui Stere Gulea cinematograful nostru dă semne de regăsire a acelei priviri care poate interoga istoria fără ură și părtinire. Puțini dintre autorii noștri au înțeles, după 1989, că temperatura prielnică unei creații este alta decât cea a depoziției tributar de pătimașe ori a reportajelor TV. Să ne închipuim ce s-ar fl putut întâmpla cu scenariul, cu totul modest, de altfel, scris de Herta Müller, în colaborare cu Harry Merkle, dacă ar fi încăput pe mâinile unui regizor mediocru sau doar ambalat în propriul său năduf care, uneori, trece drept temperament artistic. Supradimensionată, partitura literară ar fi putut deveni „filmul total al Timișoarei - orașul martir”. Este exact ceea ce nu se întâmplă, spre bineIe ecranului. SpaimeIe, sufocarea, neliniștea, Iașitățile, euforiile amendate nu au monopolul culorii geografice, ele sunt ale unor oameni de acolo, dar și de peste tot, în România disperărilor. Nu voi ascunde că mă așteptam la o ofertă scenaristică de o mai mare subtilitate. Drama celor două tinere prietene, fiecare „vânate” de securitate, dar în chipuri diferite, anunță, înainte de vreme, tema destinelor ireconciliabil despărțite de istorie. Nesupusa Oana, cea care nu-și ține gura (Oana Pellea, remarcabilă, bolnavă de luciditate), este amenințată când perfid - otrava i se administrează în porții subtile, „băieții” care îi vizitează locuința în lipsă îi lasă mesaje metaforice - când deșănțat. Clara (o bună debutantă, Mara Grigore), mai naivă, mai neajutorată, este victima unei îndrăgostiri fatale. Se lasă urmărită până în pat de un adorator, maior de securitate căzut și el de-a binelea în cursa amorului. Dacă omenește totul este cu putință, dispunerea celor doi „vânători” în schema scenariului ar vrea să arunce în același joc forța mârlăniei și mediocritatea simțirii celor doi colegi de breaslă (George Alexandru și Dan Condurache). Herta Müller și Harry Merkle au avansat în dramaturgie acumulând notații dihotomice. Dacă agresivitatea acestora nu este lăsată să lucreze este meritul regizorului Stere Gulea pentru care unificatoare sunt teama, deznădejdea, îndoiala, firava speranță. Neiubitor de limbaj codificat, esopic, nici „înainte”, el mizează pe exasperarea cotidianului. Aproape tot fiImul, până la momentul lui decembrie 1989, se petrece pe fundalul unui bombardament sonor care ne-a acompaniat existența ca un atentat programatic, tenace, la adevăr, demnitate, intimitate. Atotvăzătorului ochi al lui Big Brother din „1984” îi corespunde aici omniprezența fragmentelor de discursuri, de îndemnuri exaltante, de omagii versificate, cântate etc. Năvala lor poate concura orice conglomerat de detalii realiste de tip documentaristic. Ce-i drept, autorul nu-și reprimă însă recursul la ceea ce am putea numi paradigma murdăriei: vomă, sânge, urinarea la vedere, viscere de găină, nuditatea respingătoare a unui pitic (să fie trecerea piticului un discret citat al obsesiilor maestrului: Lucian Pintilie?), „figuri” obișnuite de altfel în cinematograful european al ultimelor două decenii, un fel de biciuire preventivă a spectatorului, de respingere a anestezicelor încorporate în masa realității. Nefiind chiar excesive, deși absența unora nu ar fi fost, cred, prea păgubitoare, nu se poate invoca plecăciunea în fața unei mode a trezirii din toropeală dându-ne pe la nas flaconul cu amoniac. Ceea ce ar putea descumpăni este mai degrabă alinierea la defularea prin limbajul verde din care se înfruptă în vremea din urmă și filmele meritorii și altele de tot penibile, dar care speră să capete, astfel, prin buruieniș verbal, binecuvântarea realismului. Dramele își au mâniile dar și vocile lor.
