​„Vreau să știu de ce am aripi” – cronică de film

     Pentru cineast, o furtună pe ocean nu e cu nimic mai spectaculoasă decât „o furtuna într-un pahar cu apă”. Stă în puterea cinema­tografului (a artei în general) de a le face de­opotrivă credibile, dramatice, palpitante. Între situația limită cu care e confruntat echipajul unei nave departe de țară, undeva între cer și apă, și discuția de familie — e adevărat ten­sionată, dar totuși discuție — dintr-un aparta­ment de bloc, între Un echipaj pentru Singa­pore și acest „echipaj pentru fiecare zi”, care e familia din Vreau să știu de ce am aripi, s-ar zice că prima situație este net mai ofer­tant-cinematografică. Dar în ambiția comună celor două pelicule — de a face palpabilă, concretă, starea sufletească a eroilor — Vreau să știu de ce am aripi se dovedește a fi mai captivant cinematografic, mai împlinit. Într-un crescendo al tensiunii dramatice și al unui suspans psihologic era construit și pri­mul film al regizorului-operator Nicu Stan (cu același experimentat scenarist, loan Grigo­rescu) dar la această a doua colaborare, s-a realizat ceea ce un clasic al filmului numea „acordul între adevărul exterior și adevărul interior al poveștii”. Acord, adică lipsa disonanțelor. Pentru spectatori, câștigul are un nume mult mal simplu: emoția. S-ar putea ca ea să fie răscolitoare, mai ales în cazul celor sensibilizați la temă, al părinților. De actualitate și educativ cu adevărat, filmul propune meditației spectatorului o interogație pe cât de delicată, pe atât de gravă: când începe să planeze asupra familiei pericolul dezbinării, ce se întâmplă cu copiii? ce se întâmplă cu sufletul lor nevoit să înregistreze o situație cum altfel decât dureroasă și de neînțeles la vârsta când au nevoie ca de aer de înțelegere de tandrețe, de certitudini. Cu titlul inspirat al unui mai vechi documentar se poate răs­punde simplu: copiii ne privesc! Ei privesc — ca și băiatul din acest film — și înțeleg mult mai mult decât se crede de obicei. Ceea ce nu înseamnă că sunt și de acord.
     Pentru Dan, eroul filmului, ziua când împli­nește 12 ani este ziua unor întristătoare reve­lații. Această zi (timpul de desfășurare a filmului) începe într-un antrenant montaj para­lel în trei puncte diferite. Tata — în avion, pi­lot de cursă lungă. Mama — la spital — asis­tentă medicală. Copilul, singur acasă, a cum­părat lapte și e îngrijorat de starea câinelui ce nu vrea să mai mănânce. Fiecare cu proble­mele lui cotidiene, asumate cu responsabili­tate, fiecare cu adevărul (și dreptatea?) lui. Dan e un copil sensibil, care privește lumea din jur cu un ochi atent și grav (ca și inter­pretul lui, excelent distribuit, Cosmin Șo­fron). Îl impresionează bătrânețea câinelui („de ce trebuie să moară?”), îi înfioară că un pui de vultur crescut în captivitate nu știe zbura, secvență acuzat metaforică („Eu vreau să știu de ce am aripi” — va declara părinți­lor în final), îl mâhnește compromisul, lipsa de probitate a coechipierilor în stare să vândă un meci pentru o stație de amplificare, și va părăsi terenul jurând să nu mai pună piciorul pe minge (cam lungă și neconcludentă, sec­vența meciului din care se reține doar „parti­ciparea” plină de haz a bunicii, Olga Tudora­che, într-un savuros rol, construit cu finețe) Așa firav și sensibil cum e, Dan se opune din toate puterile la răul și urâtul ce ar putea amenința armonia din jur. Dorința lui cea mare: „daca aș avea eu o putere... așa o putere, aș stârpi tot ce murdărește... țevile de eșapament, coșurile fabricilor de ciment, otrăvitorii de câini”... E la vârsta când observa­ția se cristalizează în gând, de cele mai multe ori o întrebare naște alta, la vârsta când copiii vor să știe ce se ascunde în spatele aparențe­lor. Când a scris o poezie, gândul lui a fost „cum să fac să se vadă ceva ce nu se vede”. Așadar, un copil obișnuit în generația lui, ex­pansiv cât trebuie, interiorizat tot așa și, ca orice copil, ține minte orice vorbă sau detaliu care-I contrariază. Ce-i aceea „intoleranță”? A auzit cuvântul spus de tatăl său la o petre­cere, într-o seară, se referea la o femeie, oare la cine? Odată, tot tata a întrebat în glumă: „Ce-o să iasă din monstrulică ăsta când va fi mare?” dar băiatul a reținut întrebarea în re­gistrul grav (în rolul unui tată mai puțin atent la nuanțe, tranșant și uneori impulsiv, apare convingător și exact Ovidiu luliu Moldovan). Desprinse de context, fragmentele de dialog citate mai sus își pierd conotația pe care o au în film, pentru că sunt golite de subtext, de încărcătura aluzivă pe care o capătă pe mă­sura ce se desfășoară o importantă discuție între ramă și copil, una din cele mai expre­sive secvențe ale filmului. Spațiul: o bucătărie de bloc. Timpul: câteva minute, care com­primă, de fapt, ani din viață acestei familii.
     Acțiunea: cea mai banală, pregătirea unui tort festiv. Mama dă lămâia pe răzătoare, co­pilul sparge alunele... Începută pe o stare de relaxare, discuția se încarcă de aluviunile gândurilor nerostite, ale lacrimilor înăbușite și sfârșește într-o descărcare de râs eliberator. Dar între timp, la auzul unor replici („intole­ranța”... „monstrulică”...) gândul mamei se pierde într-un vălmășag de amintiri. Aici, ca și în alte secvențe, montajul (Maria Neagu), muzica cu o mare putere de sugestie (Vasile Șirli) și coloana sonoră (ing. Horea Murgu), remarcabile fiecare în parte, depășesc sim­plul rol funcțional de asigurare a fluenței narative. Montajul — de imagine și sunet — creează o realitate psihologică, un timp și un spațiu care prelungesc un monolog interior chiar și atunci când îl disimulează. Ele mar­chează rupturile de ton, de stare, un „montaj subliminal”, care face să irumpă brusc în pla­nul prezentului fulgurația unei amintiri; între realitate și gândul evocator se leagă niște fire ce recompun o existență. Un mare actor e cel care obține cele mai mari efecte cu cele mai simple mijloace. Valeria Seciu face încă o dată demonstrația acestui adevăr în rolul mamei, creație în care recunoaștem actrița de excepție pe care nu întotdeauna filmele noastre au știut să o pună în valoare. Chiar și atunci când nu face nimic: actrița face foarte mult, încarcă personajul cu o tainică neliniște, cu o melancolie speriată, care conferă filmului o rezonanță dramatică, dincolo de limitele story-ului. Există în această mamă (copleșită de problemele meseriei pe care o face din pasiune, inhibată de o dragoste neîmpărtășită, obsedată de grija păstrării aparențelor în fața copilului) și căldură, și duioșie, și tandrețe (reținute până la jumătăți de ton, de lacrimă, de zâmbet, într-o stare de grație a feminității), dar și tenacitatea alergă­torului de cursă lungă.
     Dintotdeauna conflictul părinți-copii e pân­dit la tot pasul de melodramă. Ultima parte a filmului, cea în care Dan are revelația adevă­ratei stări de lucruri din familie, nu scapă nici ea de accentele melo, justificate însă dacă le privim din unghiul copilului. Darul primit de la tatăl său, un aparat jucărie de emisie - recepție, pe care îi pune imediat în funcțiune, îi va dezvălui cearta între părinții aflați în pragul despărțirii. Pitit în ascunzătoarea lui din triaj, singur, mai singur ca oricând, ascultând în aparatul minune pe care și I-a dorit atât de mult, cuvinte care îl dor până la disperare și care îl fac să spună:      „Mamă, să ții minte. Eu v-am iubit. Pe amândoi. Până azi. Dar azi am aflat că dacă nu eram eu, viața voastră ar fi fost alta. Îmi pare rău că v-am încurcat.”
     Un copil modern (cu cheia de gât), care primește în dar o jucărie modernă (walkie-talkie), o bunică modernă (cu adidași, suporteră a echipei de fotbal), un tată mo­dern (care vrea să-și păstreze „indepen­dența”), o mamă modernă (cu sacoșe și griji multe la servici și acasă), un apartament de bloc modem (cu câine de rasă și muzică pre­clasică la casetofon), și peste toate planează o stare de neliniște și singurătate, de fisură a dialogului (să recunoaștem, o stare tot mo­dernă). La o analiză post-factum povestea se dovedește mai puțin modernă ca „story”, rezolvarea dramaturgică a „dialogului la dis­tanță” între părinți și copil apare abilă dar factică, iar cauzele stării de criză ale familiei apar și ele firave, întrezărite într-o fugară pri­vire parcă din avion, în fond, s-ar fi putut ca lipsită de insinua­rea prietenei (Rodica Tapalagă cu aplombul și farmecul știut), întrebarea: „Tu chiar n-ai nimic să-ți reproșezi?” să nu fie chiar super­fluă. Cu atât mai flagrant și meritoriu travaliul minuțios al regizorului de a da viață și credi­bilitate acestui „portret de familie într-un moment dificil”, de a-I converti într-un specta­col cinematografic vibrant, care estompează „construcția”, mizând pe fluxul emoției care merge direct la sufletul spectatorului. Un de­cupaj bine gândit (accentuând mereu sur­priza), filmat cu profesionalism (unghiul în care se plasează aparatul, tot timpul adecvat stării personajelor) ne îndreptățesc să vorbim despre dramaturgia fiecărui cadru. Trecerea abia perceptibilă a clarității din prim-plan pe personajul aflat în planul doi (imaginea: Liviu Pojoni în colaborare cu regizorul), urmărirea reacțiilor în gros-planuri care decupează ex­presia ochilor, a feței care ascultă (tot atât de importantă ca a celui care vorbește) își află corespondentul în muzică și zgomote, succe­siv în poziții de prim-plan sau de profunzime a câmpului sonor.
     Sub aparența unui film intimist, o certă re­ușită profesională, dovada că a sonda cu sensibilitate un univers interior este mult mai propice cinematografului decât spectacolul exterior. Dovada că în cinema, cum spunea un poet, „fiecare bob de nisip poate fi pira­mida unui minuscul faraon”.