Aflat la al doilea său film ca regizor, (ex-)operatorul
Nicu Stan pornește — ca și în cazul precedentului:
Un echipaj pentru Singapore — tot de la un scenariu al lui
Ioan Grigorescu... Iată, deci, un „tandem” artistic care se anunță de durată — câștigul, previzibil în timp, putând fi întrevăzut de pe acum: povești simple, dar corect articulate dramaturgic, pigmentarea „adevărului de viață” cu elemente de „spectaculos” (eroii au meserii cum: căpitan de vapor, căpitan de avion), buna dozare a efectelor („melo” și „educative” — în egală măsură urmărite), centrarea acțiunii în jurul unui personaj-cheie etc. Ca în cazul oricărui „cuplu cu vechime”, simbioza scenarist-regizor comportă și riscuri: obișnuiți unul cu celălalt, partenerii ajung să se înțeleagă într-un limbaj care e „numai al lor” — încifrând sensuri lor limpezi, dar străine celorlalți, sau, dimpotrivă (printr-un paradox care e întotdeauna al excesivității), deconspirând prin fapte ceea ce ascund în vorbă.
Cândva, vorbind despre un alt film românesc, îmi exprimam părerea că nu prezintă interes — nici artistic, nici psihologic — acea „dramă a copilului” care nu se vede implicată (integrată) unei „drame a adulților” (a părinților, de obicei — părinții fiind, nu-i așa, adulții cei mai apropiați copilului)... Privit din acest punct de vedere, noul film al lui Nicu Stan este mai mult decât interesant: marcat de absența tatălui (comandat de aeronavă, cum spuneam, mai tot timpul „în cursă”) și de tăcerile mamei (remarcabilă sugestie: cât de mult ne închide în tăcere absența celui drag), copilul (un băiat de 12 ani — precoce: prin „dotare”, dar și prin forța împrejurărilor) își „chestionează” mama asupra unui trecut mai mult sau mai puțin apropiat — trecut în care bănuie el că s-a produs ruptura dintre părinții săi... Precoce, dar tot copil, băiatul urmărește o confirmare — dar, simțim clar acest lucru, ar vrea (din toată inima) o infirmare a bănuielilor sale (interpretul, ales — și condus cu mână sigură — de Nicu Stan, se numește Cristian Șofron)... Interesantă, din punct de vedere cinematografic, mi s-a părut și modalitatea aleasă de regizor pentru a „ilustra” acest dialog: răspunsurile, când laconice, când ocolitoare, ale mamei, sunt dublate de (uneori, cam lungi) flash-back-uri care spun spectatorului mai mult decât vorbele schimbate între cei doi (există, chiar, un moment sau două în care amintirile celor doi se suprapun, sunt quasi-identice: semn că amândoi se gândeau la același lucru, semn că băiatul e „aproape sigur” în ceea ce bănuie).
Când, însă, în „scenă” apare și tatăl, tonalitatea filmului se schimbă: o „găselniță” (un artificiu de dramaturgie, de care regizorul uzează excesiv: printr-un talkie-walkie uitat deschis, băiatul aude confirmarea bănuielilor sale) face pur pleonastică partea a doua a filmului, destrămând începutul de rigoare estetică ce se-ncropise mai devreme... Păcat!
Excesul de demonstrație poate fi întâlnit și la nivelul replicii; astfel, la un moment dat, tatăl (comandant de aeronavă, cum spuneam) spune despre fiu-său: „La vârsta lui, eu munceam!... Mă-ndoiesc foarte că un om de 40-45 de ani, cât are personajul, și cu o mamă profesoară de educație fizică, a fost nevoit să muncească la vârsta de 12 ani: mă-ndoiesc fie și numai pentru motivul că, prin 1952-1954, când presupun că personajul avea 12 ani, învățământul de șapte clase era obligatoriu... Dar, aruncată „în focul discuției”, o asemenea replică are (în intenția scenaristului, desigur) șanse de a mări „tensiunea” respectivei secvențe.
N-aș vrea să închei, însă, fără a remarca apelul — pe care filmul îl face în „subtext” — la mai multă atenție în felul cum ne organizăm viața afectivă: a noastră și a copiilor noștri... De aici și concluzia că prezența unui asemenea film în „peisajul” cinematografic actual merită a fi salutată: cu atât mai mult cu cât zisul apel este „rostit” de actori ca
Olga Tudorache,
Valeria Seciu,
Ovidiu Iuliu Moldovan.
