​Voci noi în documentarul românesc

     Azi, mai ales ei imprimă maturitatea documentarului
     O ședință de proiecții la Sahia m-a situat într-un climat devenit subit familiar, climatul scurtmetrajului așa cum l-am cunoscut ani la rând în cea mai importantă manifestare din lume a acestui gen de filme: Oberhausen. Scurtmetrajul nostru evocă acea atmosferă a filmului scurt al lumii, care se regăsește în el, se confundă cu el, și, adesea, renaște cu el. Genul scurt este un gen sever, cere rigoare, precizie, acuitate, are nevoie de privire acerbă și de capacitate de sinteză pe cât de mare pe atât de inechivocă. A spune pe scurt nu înseamnă de fel a spune puțin, ci a spune esențialul. Aici, sau de aici începe dificultatea genului.
     Am reîntâlnit în grupajul celor 14-15 filme toată gama de probleme, de modalități, de dificultăți și temerități ale scurtmetrajului așa cum ți-o oferă o întâlnire a acestui gen cinematografic pe orice meridian. Există perma­nente, există tendințe noi, îți apar și inevitabi­lii aceiași, dar și evitabilii unii. Nu de ei însă mă voi ocupa aici și — cu reverența față de autorii consacrați, față de maeștrii acestui gen de la „Sahia” și, totodată, cu permisiu­nea lor, mă voi ocupa de vocile noi, care fac — deloc paradoxal — legătura, întind un arc peste timp cu alte voci care au fost și ele tot noi la vremea lor, în istoricul atât de elocvent al scurtmetrajului nostru, cu toate modalitățile lui. Fac legătura cu fondatorii școlii noas­tre de scurtmetraj fără ca ei să devină doar discipoli, ci continuatori în spirit ai acestora. Bose Paștina, de pildă, cu Și ca sentiment, un cristal, apare ca un meditativ, un artist al metaforei subtile și polivalente. El privește un campion, așa cum o făcea Hemingway cu to­readorii lui, îi privește nu ca performeri, ci ca destine exemplare și ne invită într-un univers care nu este nici pe departe al competiției, al show-ului, ci dimpotrivă al închiderii în sine, al sondării propriilor resurse, al luptei mai în­tâi cu sine. „Un om poate fi înfrânt, spunea Hemingway, dar nu nimicit”. Acesta era, dacă ne gândim bine, credința tuturor eroilor he­mingway-eni. Este sentimentul pe care ni-I trezește eroul lui Bose Paștina, erou fără pa­naș, nu pentru că nu l-ar putea avea, dar pentru că nu-I dorește. Eroul sau este un in­comparabil, el nu poate fi nici înfrumusețat, nici prezentat în lumini festive, cu argumente festive și, cu atât mai mult, el nu poate fi ornamentat. El este așa cum este pentru ca i-au dimensionat vocea lui interioara, destinul lui, chemarea lui, care îl închid parcă în propriul său eu, în propriul său univers din care lumea nu vede decât partea de fast pe care ea însăși i-o proiectează. Un film-meditație, o meditație fără cuvinte, ci doar de gând despre un sportiv care, ca orice mare luptător, este singur în clipele lui mari. Singurătatea aler­gătorilor.
     Nicolae Cabel, pe de altă parte, are curajul să-și divulge candorile inalterate în fața rusti­cului, a naturii și eternului uman care este re­lația om-natură dincolo de seducțiile unor salturi în timp și spațiu care, privite sub spe­cie aeternitatis, parcă sunt doar minuscule mișcări pe loc. Se percepe și în acest film in­vitația la meditație, la nostalgie, sub aparența unei priviri și rătăciri de sine în sânul atât de primitoarei naturi, a farmecului rustic, al întâlnirii cu unui dintre cei mai vechi prieteni omului, calul. Și acum 18 ani. Stop cadru, film cu particularul atribut al acelor pelicule ce răzbesc printr-o sinceritate a demersului care te face să-I urmărești în cele mai mici trimiteri. Filmul Sabinei Pop are, incontestabil, o forță a investigației făcută cu mijloace proprii, autentice și mai ales are acea forța pe care o conferă lipsa de prejudecată, ba chiar lupta cu ea. Prin aceasta 18 ani, Stop cadru se angajează pe o cale a investigării reportericești de o expresie originală spre fața, spre universul real, al unei generații. Aparențelor le sunt opuse realitățile. Descrie­rea însăși a acestei contradicții creează cli­matul filmului în care o lume de tineri pare surprinsă și nu filmate, contactul cu ea este la surprinzător la început, dar devine captivant pentru ca reușește se ne implice în aceasta descriere de lume care știe, și se vede ce știe, ca pare ceea ce nu e și care, de fapt, este ceea ce nu pare. Cred că filmul răspunde peste ani francheței de ton a lu Boiangiu, cu argumentele și expresivitatea unei realizatoare nu prea departe de vârsta celor pe care-i situează în stop cadrul ei. Un film care-și face din alertețe un paravan al unei priviri adânci, deloc grăbite, asupra unei categorii umane pe care, de fapt, puțini pot spune ce reușesc să o cunoască sub adevă­ratul ei chip.
     Am preferat, de astădată, să mă opresc la noile voci ale „Sahiei” pentru ce, îmi pare, ele determină tocmai prin tinerețea lor maturita­tea artistica a scurtmetrajului nostru.
     Mircea Alexandrescu
 
     Cele două tendințe și interferențe lor
     O dimineață petrecută în sala de proiec­ție a Studioului Al. Sahia echivalează cu o călătorie comprimată prin timp — timpul de ieri și de azi și prin spațiul țării noastre, al locurilor emblematice pentru frumusețile na­turale sau pentru cele create de mâna și su­fletul oamenilor. O călătorie, nu mai puțin, prin lumea de idei a documentariștilor noștri — varietatea subiectelor e frapantă și bineve­nită, — ce se dovedesc artiști în a îmbina utilul cu plăcutul.
     Printre multiplele posibilități de abordare a subiectelor, portretul-biografic pare să-i fi atras cel mai mult pe creatorii documenta­riști. Am întâlnit, astfel, în prezența selecție ad-hoc, sportivi încununați de laurii naționali și internaționali ca Ivan Patzaichin în Iar ca sentiment, un cristal de Ovidiu Bose Paștina sau Halterofilii din filmul Luizei Ciolac; am cunoscut unul dintre cei mai eficienți gospodari ai pământului, președintele CAP de la Topolovățul Mare în Belșug în Banat de Feli­cia Cernăianu; am pătruns în universul intim al artiștilor — al pictorului Sever Frențiu în Sentimentul unu de Nicolae Cabel; al scul­ptorului Constantin Lucaci în filmul ce-i poartă numele, de Jean Petrovici; al interpre­tei de aur a cântecului nostru popular prin Scrisoarea Mariei Tănase de Laurențiu Da­mian; al scriitorului Liviu Rebreanu în Roma­nul unei vieți de Pompiliu Gîlmeanu. Sunt, cum spuneam, portrete-biografice, dar fiecare în parte poartă o anume amprente psihologică a mediului, reflectă ecoul social este încărcat de însemnele epocii.
     Cu atât mai mult o fac portretele-colective, ale celor de la crescătoria de cai de la Rușețu, în splendidul poem Caii de dimineață de Nicolae Cabel; al celor de la mina auriferă de la Roșia Montana în Vârsta de aramă de Co­pel Moscu: ale celor ce au făcut din Teatrul Mic un teatru mare în Astă-seară se plânge la „Doamna cu camelii” de Cornel Cristian sau ale dirijorilor, soliștilor și instrumentiștilor de pe scena Ateneului, la ediția anului '85 a Fes­tivalului „George Enescu” din filmul Terezei Barta.
     În acest context predominant portretistic, un reportaj social ca cel al Ioanei Holban Dar tata e mai puternic sau reportajul pe o tema sportivă, Eu merg, tu mergi, el aleargă realizat de Anghel Mora, în ritm de jogging, se constituie în excepții.
     Distingem însă destul de net, încă de la primele secvențe ale documentarelor, indife­rent de subiectul lor, două tendințe stilistice. Sunt regizori care fac din cuvânt punctul de sprijin esențial în demonstrația propusă, dar, cu cât filmele sunt mai explicite în intenție, cu atât ți se fixează mai puțin în memoria afec­tivă; și sunt regizori care se bizuie în special pe forța de comunicare a imaginii nebruiate de cuvânt, oferindu-ne un spațiu de meditație, un timp de gândire ce multiplică posibilele straturi de lectură ale filmelor.
     Câteva dintre documentare se situează, to­tuși, la intersecția acestor două tendințe. În acest sens cel mai reprezentativ exemplu ră­mâne filmul Constantin Lucaci de Jean Petro­vici, care a arbitrat echilibrat duelul dintre monumentalitatea astrale a fântânilor filmate de Gheorghe Dumitru și comentariul — de fapt un text ce fixează în sugestii poetice co­ordonatele fundamentale ale plasticii sculpto­rului, — semnat de Eva Sîrbu.
     Preferința semnatarei acestor rânduri se îndreaptă, fără echivoc, către documentarele ce nu se tem de elocința imaginii pure — așa cum o face în ambele sale filme Nicolae Ca­bel (ce introducere subtilă în universul pictu­ral al lui Frențiu (operator Carol Covacs) acea masă împodobită, ca un pom de iarnă, cu stele de mare, monezi vechi, frunze tomnatice — într-o expresive compoziție de na­tură moartă); o face Laurențiu Damian secon­dat de operatorul Mircea Bunescu când ne conduce în sanctuarul Mariei Tănase, filmând fotografii, oglinzi, canaturi de uși, colțuri din interiorul casei locuită o dată de doamna cân­tecului popular, sau când redă dimensiunea popularității de care s-a bucurat marea inter­pretă, prin imaginea mulțimii care a însoțit-o pe ultimul ei drum, sau când sugerează, printr-un chip de fetițe, ecoul cântecelor Ma­riei Tănase în generațiile viitoare; în sfârșit, o face Ovidiu Bose Paștina într-un film de un echilibru clasic și de o rară percutanță a imaginii când ne redă, fără cuvinte, statura unui campion, de la anonima sa trudă, la clocotul amețitor din clipa victoriei. Sunt filme care ți se întipăresc în privire și care nu pot rămâne fără ecou în conștiința spectatorului.
     Adina Darian
 
     Acești documentariști minunați și filmele lor poetice
     Patrusprezece filme și tot atâtea modalități de abordare a realității. Se pare că astăzi, mai mult ca oricând, regizorul documentarist re șansa de a putea fi implicat ca autor total al filmului pe care-I propune sau care i se propune. Modalitatea de tratare rămâne la la­titudinea sa. Și, în funcție de subiect, de po­sibilități obiective, dar mai ales în funcție de talent, el, regizorul, alege calea optimei re­flectări. Astfel, o tema sportivă — de exemplu — poate deveni pretextul unei anchete în stilul alert al unui reportaj tv cu microfonul și camera la vedere, dar în care parafraza muzi­cală dublează privirea tandru-sarcastică pe care regizorul (Anghel Mora) o arunce con­cetățenilor noștri, marcați de sedentarism. Căci: Eu merg, tu mergi, (și doar) el aleargă. Tentând inițial tot formula intervievării, Luiza Ciolac își încearcă puterile pe un teritoriu ex­clusiv al forței masculine: „Daca eu aș face un film despre halterofili...” își începe răspunsul fiecare sportiv și filmul se înfiripă din metri de peliculă înregistrați la antrenamente. Adoptând un ton laconic, elegiac, glacial. Ovidiu Bose Paștina transformă un film des­pre biografia unui performer de excepție. Ivan Patzaichin, într-un superb eseu cu des­chideri de meditație filozofică, în perspectiva unui spectaculos catharsis de pură sorginte cinematografica: Iar ca sentiment, un cristal. De cu totul altă factură (deși, într-un anumit plan secund, se întâlnesc) este filmul dedicat plasticianului Sever Frențiu, Sentimentul unu. Nicolae Cabel animă, cu o dramaticitate ne­disimulată, un întreg univers spiritual, mediul intim de creație al unui artist pasionat să rea­duce în prezent scene, personaje, obiecte din lumi „scufundate” în alt timp istoric, estetic. Un adevărat compendiu de inițiere în arta ab­stractă pare a fi pelicula lui Jean Petrovici, structurate pe comentariul dens al Evei Sîrbu, exegeză închipuită cu har și perti­nență, într-o subtilă consonanțe cu fantezia dezlănțuită a făuritorului de fabuloase fântâni, sculptorul Lucaci. În Romanul unei vieți, Pompiliu Gîlmeanu a dorit să reface itinerarul de creație al scriitorului Liviu Rebreanu; nu declarat didactic, ci cu ambiția de a desemna personalitatea scriitorului ca pe chintesența unei spiritualități naționale și universale care a oferit vieții o operă de arte și operei de arte o viață. Festivalul „George Enescu”, la cea de a X-a ediție a sa, a „impresionat” peli­cula într-o manieră mai puțin obișnuită: con­vergenta divergență a unghiurilor de filmare a fost asigurată, de astă date, de un numitor comun: emoția în priză directă. Emoția parti­cipanților, emoția auditorului, emoția cineaș­tilor („orchestrați” de Tereza Barta). Propu­nându-și să schițeze profilul unui colectiv artistic renumit. Teatrul Mic, Cornel Cristian a făcut, de fapt, efortul de a surprinde inefabilul însuși: puterea de creație, forța de transfigurare a celor dăruiți Thaliei (Astă seară se plânge la „Doamna cu camelii”). Posibilitățile cinematografului — se știe — sunt infinite, obiectivul aparatului de filmat poate rezămisli o ființă dragă. Laurențiu Damian (având con­cursul de sensibilitate al Irinei Petrescu, „vo­cea”) a „recitit” pentru prezent Scrisoarea Mariei Tănase: vigoarea cântecului împletite cu lamento-ul unei rugi testamentare rimează cu neuitarea celor de ieri, a celor de azi, a celor de mâine. Poemul cinematografic, ase­meni celui în proza, uzează, în mai mare sau mai mică măsura, de notații și conotații lirice. Copel Moscu, fidel mediului minier, în Vârsta de aramă, dă posibilitatea voinicilor de la ex­ploatarea Roșia Montană să monologheze despre setea lor de cunoaștere, despre nevoia lor de visare: noaptea, când lucrează și privesc bolta înstelată, ei se închipuie teme­rari exploratori, înrudiți cu extratereștri cos­monauți. Filmul Sabinei Pop 18 ani. Stop ca­dru, într-o colorata incursiune în lumea bacalaureaților anului '86, descrie generația viito­rului ca pe o generație realistă și teribilistă, de ambițioși și talentați. Secvențele se suc­ced într-un ritm trepidant dictat chiar de fre­nezia acestor tineri care-și sărbătoresc intra­rea în viață. Exprimarea eliptică, metonimică, Nicolae Cabel o practică cu aplicație și în filmul Caii de dimineață unde „vorbește” în clar limbaj cinematografic despre nevoia impe­rioase de a apăra armonia mediului natural. Pe bună dreptate, regizoarea Felicia Cer­năianu a considerat că inginerul Ioan Josu de la Topolovățul Mare nu mai are nevoie de nicio prezentare prealabile: prin exemplarita­tea muncii sale de harnic entuziast el dă ve­rosimilitate oricărui îndemn, iar vocea sa ră­sună pretutindeni ca un refren baladesc, pe câmp, la ferme, în livadă, în vie, la grajduri, vestind Belșug în Banat. Filmul Ioanei Hol­ban ...dar tata e mai puternic se anunță, în mod programatic, legat de etica diviziunii muncii; o pseudo-anchetă printre prichindei — cei mai receptivi — propune, deocamdată, doar „o sancțiune” indirectă, de pe pânza ecranului. Și iată cum ochiul proaspăt al ci­neastului documentarist (fie el foarte tânăr sau... mereu tânăr) poate să sesizeze poezia (sau non-poezia) realului și să-i speculeze valențele filmice în n maniere cinematogra­fice. După posibilități, după talent.
     Irina Coroiu
 
     „Sans paroles” în contexte internaționale
     Cum documentarul e, îndeobște, potopit de cuvinte, dacă apare un atare film fără vorbe impresia e ciudată. Pentru unii, neliniș­titoare: în sala în care rula filmul lui Nicolae Cabel Sentimentul unu, despre Sever Frenție și arta (ori artele) acestuia, cineva a strigat la un moment dat, imperativ. „Sonorul!”, bă­nuind că ar fi fost frustrat de implacabilele rostiri explicative de totdeauna. lată însă că se poate vorbi cu grație și elocvent, fără pro­poziții sulemenite, arâtându-se edificator: chi­pul și gesturile artistului — definind, în tăcere, indirect, vârsta, temperamentul, preocupările sale; interiorul atelierului și cel al locuinței — vădind o coerența intimă între înde­letniciri și cadrul domestic; pânzele, vitraliile, obiectele făurite de un om cu priceperi si te lente multe, într-o viziune armonică, unitară asupra lumii, modul — stăruitor, sagace, în tensiuni secrete — de a rezolva probleme artizanale dificile, cum ar fi colorarea sticlei, de pildă; natura cultă a inspirației, ce caută în basme, legende, poeme ale evurilor de de­mult, figuri și scene.
     Filmul incintă prin această nevorbire și dacă factura sa prea eliptică și uneori saltu­rile bruște de la un câmp referențial la altul pot fi stingheritoare, întregul e lucrarea unui artist care a întins o punte inefabile către altul.
 
     Când Svlatoslav Richter a împlinit o vârstă rotundă și bogată, studioul moscovit i-a în­chinat un film fără cuvinte, „chant sans paro­les”. Douăzeci de minute cu celebrul pianist — niciodată pozând pentru aparat. Omul, vi­guros, cu mers elastic, trece agale pe cheiul râului, se așază la pian, studiază acasă, e în smoking. În sala de concert, răsfoiește, tolănit într-un fotoliu adânc, o partitură. O vedem mâinile lovind clapele cu furie, apoi mângâin­du-le, pe urmă una stând deasupra claviaturii ca o pasăre obosită, dar care ezită încă să se așeze. Râzând — nu știm de ce, nici unde, nici în compania cui (căci trebuie să fi fost cu ci­neva, nu se râde de unul singur, pentru asta e nevoie, totdeauna, cel puțin de doi) — con­centrat, absent, visător, și iarăși, îndârjindu-se asupra pianului, privind spre dirijor, pășind apăsat, pe sub mesteceni, pierzându-se pe o cărare, ca un abur.
   
  Tot timpul pe muzică — evident de el cântată și de el aleasă —, pentru ca sa ne transmită, pe această cale, inexprimabilul. O peliculă echivalând cu o fișa de dicționar, având însă și parfumul unei intimități descoperite cu finețe și tact.
Leonard Bernstein, omagiat la Paris și filmat, în aceasta împrejurare, de televiziunea franceză (in iunie 1986). Cu fular de mătase la gât, haina simplă, de catifea, gesturi coti­diene, neprotocolare, zâmbet perpetuu. Sub­til, la pian, vijelios la pupitrul dirijoral, vor­bind cu farmec (fără sunet), strângând mâini, adunând buchete, îmbrățișându-se cu necu­noscuți și, la un moment dat, cu chipul grav, fruntea cutată, plângând: în fața lui, aplaudân­du-l, cei patru copii ai săi, care au trecut oceanul ca să fie, în această clipă faste, îm­preună cu tatăl lor strigându-l pe numele de alint filial „Lenny!”
     ...E și puțin histrionism, desigur, dar gracil, măsurat. O fervoare neobișnuită. Un obraz aurit de inspirație, gesturi în general tempe­rate, dar foarte expresive. O singură declara­ție, făcută cu brațele ridicate și cu un zâmbet larg: „Totul m-a influențat. Mahler. Wagner. Gershwin au entuziasmat tinerețea mea într-o manieră decisive... în fond nici nu știu cine n-a influențat muzica pe care am scris-o. Brahms în orice caz, dar Copland nu mai pu­țin. La fel Couperin. Nu-l uit nici pe Stravinski...”
Și oameni care aplaudă, ovaționează în salută cu frenezie. Atât.
     Valentin Silvestru