Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​„Vis de ianuarie” – cronică de film


     Mărturisesc, aşteptam — şi cred că n-am fost singură în aşteptare — cu un mare interes dublat de o speranţă corespunzătoare, intrarea tânărului regizor Nicolae Opriţescu în arena filmului de lungmetraj. Dacă speranţa obişnuieşte să funcţioneze nu numai în absenţa, dar uneori chiar împotriva explicaţiilor logice, interesul se cere justificat. În cazul nostru, chiar este. Nicolae Opriţescu este un tânăr regizor cu o soartă specială. Absolvent aI IATC-ului în 1969, redevine student în 1970, în Franţa, mai exact la Paris, şi mai exact, la IDHEC. În primul rând era deci interesant de aflat, ce rezultate poate da o dublă şcolire în regia de film. Ceea ce se simţea din scris sau din scrisul cu aparatul de filmat de 16 mm. pentru televiziune — interviurile luate unor celebri regizori fran­cezi — era prospeţime, minte ageră, talent de cineast, meserie de reporter, ştiinţă de a scormoni cu vorba sau cu aparatul de filmat sau cu amândouă, personalitatea interlocutorului. Un scurtmetraj despre festivalul de la Cannes 1973, numit Vână­toarea de lei şi mai apoi filmul de televi­ziune, Nadia Comăneci, naşterea unui miracol (cuceritor a două premii, al publi­cului la Monte Carlo, al Asociaţiei cineaşti­lor în ţară), făceau să crească gradul de interes dar şi de încredere faţă de tânărul regizor, o încredere care «trăgea» spre spe­ranţă. Aşteptarea debutului în filmul de lungmetraj căpăta acoperire. Dar şi un dram de periclitate. Nicolae Opriţescu înce­pea să semene prea bine cu un «pom lău­dat», iar soarta pomilor lăudaţi, se ştie, nu este dintre cele mai fericite. În faţa lor se naşte lăcomia, fiecare înşfacă sacul cel mal mare, iar dacă el, sacul, nu se umple, de vină e, fireşte, numai pomul. Cazul nostru. Ce să facem? Asta e: Vis de ianuarie nu umple sacul, iar de vină pare să fie numai el, Nicolae Opriţescu. Spun pare şi sub­liniez pare, pentru că la această «părere» va trebui să ne întoarcem la un moment dat. Şi-acum să ieşim din proverbe şi să intrăm în verbe. Ce face tânărul regizor pus, în sfârşit, în situaţia de a debuta? El primeşte în primul rând un scenariu. Un scenariu în care este vorba despre: Bălcescu, despre pregătirea revoluţiei din 1848, despre dom­nia urâtă a lui Mihail Sturza şi împotrivirea tinerilor paşoptişti — pe scurt despre seco­lul trecut cu trei zeci de ani peste sută, prins într-un moment pe cât de frământat pe atât de romantic. Sigur, totul este ţesut pe firul unei poveşti de iubire — o imposibilă poveste de iubire, ca toate iubirile mari, nu-i aşa? — cu atât mai imposibilă cu cât este dublă. O duducuţă frumoasă, fiică de clucer şi el revoluţionar, promisă cu sufletul unui tânăr — şi el revoluţionar — dar cucerită pe un timp scurt — timpul unui vis de ianuarie — de farmecul binecunoscut ca irezistibil al marelui compozitor şi — cuceritor — Franz Liszt. Scenariul Andei Boldur nu abuzează — deci nici nu uzează — ci doar foloseşte filonul şi fiorul dragostei, ca fir conducător într-o seamă de eveni­mente cunoscute drept grave. Documentat, şi bine sprijinit pe datele istorice, scenariul pune atmosfera poetică în slujba con­textului social-politic şi transformă acel context în cadru ideal pentru romantica poveste de dragoste şi luptă, şi una şi alta patetice şi patetic condiţionate de vre­muri. Vremuri care se cereau bine cunos­cute şi bine înţelese nu numai de către scenaristă dar şi de către regizor. Cunoaşterea, se ştie, are două căi de acces: trăirea directă — ceea ce nu e cazul — sau informarea, documentarea serioasă, solidă, decantată până la esenţă. O asemenea documentare însă presupune un interes iniţial, aderenţa la temă. Contactul spiritual cu acea temă. Mirosirea — ca să evit un barbarism parfumului unei epoci, până la îmbibare. Aderenţa scenaristei faţă de tema aleasă este vizibilă. Neaderenţa regizorului, de asemenea. Regizorul nu are acces — probabil din structură, şi asta nu e o crimă — la «parfumul secolului trecut». Romantismul revoluţionar al tinerilor paşoptişti îl stânjeneşte. Tabloul social-politic al epocii îI depăşeşte. Aşa încât, încercarea lui lucidă, raţională, de apropiere, de înţelegere a ceva ce nu-i este «la îndemână», apare ca o chinuitoare muncă de restaurare a unei fresce care nu-şi regăseşte culorile. Începând cu ceea ce trebuia să fie scurtă dar pregnantă prezenţă a Bălcescului (aici foarte departe, nu numai de portretul spiritual, dar şi de cel fizic), trecând prin tabloul asupritorilor în cap cu domnitorul Sturza (mai degrabă penibil decât odios), trecând prin «tabloul» paşoptistilor, membri ai «Asociaţiei patrioţilor» şi sfârşind cu «tabloul» asupriţilor — nici el realizat, în ciuda unui apel călduros la figuraţia locală, cu rezultate bune în ceea ce priveşte fizionomiile, dar mai puţin bune pe linia a ceea ce trebuia să exprime şi să reprezinte ele — totul se aşază sub semnul obsesiei de a reprezenta fiecare categorie socială, «ca la carte». Lucrurile stau mai bine în tabăra tinerilor şi aici există chiar o surpriză: tânărul actor Gelu Niţu, şi el la debut, în rolul Nicu Vernescu, personaj dificil, amestec de romantism şi fanatism revoluţionar, de forţă şi vulnerabilitate, de adolescenţă întârziată şi maturitate precoce, înţeles şi comunicat de actor cu farmec şi precizie. Pe aceeaşi linie de înţelegere a personajului, dar uşor stânjenită de un mic adaos de slăbiciune pe care regizorul l-a considerat probabil umanizant, Tamara Creţulescu în rolul Hermionei Asachi. Bine îndrumată regizoral, dar numai pâna la un punct — punctul acela numindu-se o «prea şi pre-fabricată expresivitate» a privirilor, Gabriela Cuc, în rolul Dafinei. Inspi­rat distribuită, Rodica Tapalagă (dacă tot am intrat în distribuţie), în rolul Anuţei Balş, deşi n-am înţeles de ce ea şi numai ea trebuia să vorbească «dulşele» grai moldo­venesc. Fermecătoare — dar cât de puţin exploatată, Tinca, Tamarei Buciuceanu. Im­presionantă prin simplitate, scurta pre­zenţă a lui Mihai Mereuţă în rolul lui Moş lon Roată. Pitorească, dacă nu prea pito­rească, apariţia lui Tudor Gheorghe în chip de Barbu Lăutaru. Ceea ce nu reuşeşte pe planul contextului social-politic, regizor­ul încearcă, şi uneori chiar reuşeşte cu succes, să suplinească pe firul dublei po­veşti de dragoste. Şi aici reuşita este o performanţă, pentru că ea se realizează în prezenta unei erori de distribuţie. Marcel lureş (Franz Liszt) la concurenţă cu Gelu Niţu (Nicu Vernescu) în prea frumoşii ochi ai Gabrielei Cuc (Dafina Vultur) devine o imposibilitate posibilă. Incredibil, dar această tripletă funcţionează totuşi! Iubirea furtunoasă a tânărului şi frumosului Vernescu şi iubirea «fluturească» a prea obositului şi prea bogatului în grimase suferinde — Liszt, se aşază cu adevărat în balanţă în ochii Dafinei Vultur. Aici regizorul este la el acasă, aici înţelege limba, limbajul, semnele şi semnificaţiile, gesturile şi privirile — măruntele gesturi şi priviri trădătoare — aici nu mai trebuie să «muncească» întru obţinerea adevărului, pentru că adevărul vine de la sine. Dragostea şi ale ei căi necunoscute îi sunt mai aproape tânărului regizor decât «parfumul secolului trecut în esenţa lui revoluţionară», şi nimic nu mi se pare mai firesc decât această apropiere. Dacă la capitolul distribuţie intuiţia regizorală a funcţionat cu pauze de inspiraţie, în ce priveşte alegerea colaboratorilor apropiaţi, ea este perfectă. Decorurile semnate de arh. Traian Niţescu şi Mircea Onişor diferenţiază cu stil, mediile. Costumele Lidiei Luludis subliniază discret romantismul epocii. Muzica lui Lucian Meţianu se insinuează subtil printre mini-recitalurile Liszt. Dar piesa de rezistenţă în tabăra colaboratorilor este fără îndoială operatorul Doru Mitran. Stăpân pe lumini, ca şi pe compoziţia cadrului, el construieşte cu acelaşi talent şi pricepere atmosfera intimă a unei scene de dragoste, atmosfera unui prim-plan, atmosfera unei săli de bal. Fără îndoială, Vis de ianuarie îşi datorează realele momente de fior imaginii semnate cu atâta apăsat talent de către Doru Mitran. Remarcabil finalul filmului — şi aici, sigur, operator şi regizor sunt deopotrivă «vinovaţi» — final în care, tânărul Vernescu îşi primejduieşte libertatea pentru un dans cu «aleasa inimii», dans încheiat cu un gest splendid în gratuitatea lui patetică: împrăştierea discursului lui Bălcescu, în chiar «groapa cu lei». Ei, dacă tot filmul ar fi stat măcar în preajma acelui moment de înfruntare şi confruntare adevărate! Dacă măcar jumătate... Dacă măcar... Dar nu, să nu lăsăm din preţ. Nu cred că trebuie să lăsăm din preţ. Un regizor, în stare să realizeze în primul său film o asemenea secvenţă, nu are nevoie să fie tratat cu mănuşi. Mai mult, nu cred că trebuie să fie tratat cu mănuşi. Aşa încât, să spunem ceea ce trebue spus de-a dreptul: e bine că Nicolae Opriţescu a debutat, în fine, în filmul de lungmetraj. Nu este bine că a debutat cu un film care nu i se potrivea structural. Şi acum a venit şi momentul să ne întoarcem la proverbe, la pom, la sac şi la «a cui îi e vina» că sacul nostru nu se umple cu Vis de ianuarie. Spuneam că vina pare să fie numai si numai a regizoru­Iui. Pare. Pentru că, dacă nu suntem în stare să oferim unui debutant şansa lui, atunci trebuie să împărţim vina.
(Cinema nr. 5, mai 1979)

Tags: anda boldur, cronica de film, eva sirbu, gabriela cuc, marcel iures, nicolae opritescu, vis de ianuarie film

Comments: