— N-ați fost deloc entuziasmat de ideea acestui interviu, Victor Rebengiuc. De ce?
— Pentru că nu-mi place să dau interviuri. Practic, nu dau.
— De ce ați acceptat totuși?
— M-am gândit că ar fi un prilej bun să explic exact acest lucru. Acum, când am împlinit 40 de ani. Ca să nu fiu greșit înțeles. Ca să nu se spună că fac mofturi, că „joc” pe marele actor, care, vezi doamne, nu are el nevoie de așa ceva...
— E prima oară când mi se întâmplă ca cineva să-mi acorde un interviu numai ca să-mi spună de ce nu dă interviuri... Bun și așa. Vă ascult.
— E foarte simplu: nu dau interviuri, pentru că nu am nimic spus. Eu sunt actor. Meseria mea e să joc, nu să vorbesc. De altfel, drept să vă spun, nu am descoperit până la vârsta asta nimic care să nu fie gata descoperit, așa că, dacă m-aș apuca să vorbesc, n-aș face decât să repet ce-au spus alții, cu mult înaintea mea.
— Toți descoperim aceleași lucruri „gata descoperite”, cum spuneți, dar fiecare în felul său. Poate că „felul” dumneavoastră ar merita comunicat...
— Nu merită. Vă spun eu că nu merită. Asta, pe de o parte. Pe de alta nu-mi place să vorbesc despre „munca” mea la un rol, de exemplu. Consider că tot ce am avut de spus în legătură cu respectivul rol, am spus jucându-l. În momentul în care mi se cer explicații, încep să mă îndoiesc de vaIabiIitatea interpretării pe care am dat-o acelui rol și abia nu mai are niciun rost să vorbesc despre el… Și nici înainte de a-l face nu pot spune cum o să-l fac, cum o să iasă. N-am niciun fel de certitudine. Meseria noastră nu e ceva foarte precis. Există imprevizibile care n-au fost puse încă într-un circuit cu butoane, ca să știi pe care și cum apeși și cu ce rezultat. Și pentru mine rolul constituie o surpriză când e gata. Nu mă așteptam, sau nu-I așteptam așa... Cam asta ar fi din punct de vedere meserie. În ce privește celălalt subiect ce poate face, ca să zic așa, obiectul unui interviu, și anume amestecul în viața particulară a unui actor, în ideea că publicul este interesat în cel mai înalt grad de acea viață particulară, drept să vă spun îmi repugnă. Sunt un om normal, viața mea particuIară este de asemenea normală, nu are nimic extravagant, senzațional în ea. Nici n-ai spune că e o viață de actor. Deci, nu văd cum ar putea stârni interesul spectatorilor mei pe care, de altfel, sincer vorbind, eu îi doresc interesați mai degrabă de rezultatul muncii mele și nu de lucruri care mă privesc numai și numai pe mine.
— Viața dumneavoastră este publică, ca și meseria de altfel, nu?
— Munca mea, da, e
publică. Dar eu nu joc pentru public, joc pentru că mi-am ales meseria asta. Și nu cred deloc că lumea vine la teatru sau la film pentru mine. Vine pentru piesă sau pentru film. Nu cred că cineva poate să prindă dragoste de teatru sau de film numai pentru că cunoaște un actor cu viața lui cu tot, și, eventual, îl simpatizează. Și dac-ar fi așa, nici n-ar fi bine. Relațiile mele cu publicul sunt clare: publicul în stal, eu pe scenă. Sau pe ecran. Asta nu înseamnă deloc că ignor importanța publicului ca partener, dar nu cunosc și nu accept alte relații cu el, decât cele pomenite mai sus. Nu pot să fac concesii ca să-i câștig simpatia, de exemplu. Tot ce pot face este să-mi susțin cu conștiinciozitate și corectitudine partitura, convins fiind că, cu cât sunt mai conștiincios și mai corect și mai zgârcit cu concesiile, cu atât misiunea mea va fi mai bine îndeplinită și mesajul purtat de personajul pe care-l joc va fi mai bine interceptat. Mă consider un meseriaș onest și-mi place jocul cinstit. Și la propriu și la figurat. Nu cerșesc aplauze cu orice preț. Tot ce doresc este ca munca mea să fie apreciată și pentru asta nu fac altceva decât să muncesc. Obișnuiesc să-mi iau meseria foarte în serios. Sunt convins că merg așa, pe un drum, al cărui capăt se află undeva foarte, foarte departe. Un capăt la care eu vreau să ajung neapărat, îmi doresc din tot sufletut să ajung. Să vedem dacă m-or ține puterile.
— Ce credeți că se află, acolo, Ia capătul drumului?
— Acolo, cred eu, ar trebui să fie „marele actor”.
— Ce înțelegeți dumneavoastra prin „marele actor”?
— Ceva foarte greu de definit... Fiecare e mare prin el însuși. Daca ajunge la el însuși. Sunt o sumedenie de mari actori și vor mai fi, dar niciodată nimeni n-o să poată spune exact despre fiecare de ce e mare.
— Credeți că există un timp al marilor actori?
— Încercați să mă atrageți în cursa unui interviu adevarat…
— Încerc, sigur că încerc.
— Nu știu ce să vă spun. Eu nu prea sunt tare în teorii... Un timp al actorilor există întotdeauna. Însăși mișcarea continuă a timpului, a societăților constituie, cred, combustibilul marilor performanțe artistice. Și nu numai artistice... Pe vremea lui Shakespeare ce mulți actori mari trebuie să fi fost!... Dar nu zău, nu mă puneți să bat apa în piuă...
— Nu vă pun, dar acum spuneți-mi cu ce umplu eu spațiul acesta rezervat „actorilor noștri”?
— Scrieți acolo despre Lucia Sturdza Bulandra. Spuneți ce mare artistă a fost...
— Toată lumea știe asta. Dumneavoastră însa, ca actor, presupun că aveți alte unităti de măsură…
— A fost mare. A fost foarte mare, pentru că n-a trăit decât pentru și prin teatru. A fost mare, pentru că avea o știință nemaiîntâlnită a organizării și conducerii unei instituții de artă. A fost mare, pentru că a știut să-și selecționeze colectivul de actori și de regizori. A fost mare, pentru că a instaurat aici, în teatru, o atmosferă de creație de un înalt, foarte înalt nivel etic-profesional. A fost mare, pentru că noi o iubeam. Sau o iubeam pentru că era mare, știu eu?
— De ce vă e atât de ușor să vorbiți despre altcineva dar despre dumneavoastră spuneți numai ce nu aveți de spus?
— … Mai pot să vă spun și despre marea actriță Aura Buzescu, care mi-a fost profesoară la institut. Tot ce am realizat bun în meseria mea până acum — că mi s-a întâmplat și asta — îi datorez în exclusivitate, iar lucrurile proaste îmi revin, cert, tot în exclusivitate... Și azi, ca acum 20 de ani, îmi spune ce are de spus — bine sau rău — în legătură cu un rol scos în premieră și eu o ascult la fel de cuminte și receptiv și convins că are dreptate — în bine sau în rău — ca pe vremea când eram student...
— Totuși, de ce vă e atât de ușor să vorbiți despre alții, iar despre dumneavoastră…
— Eu v-am explicat niște principii de viață, exact ca să înțelegeți de ce mi-e greu să vorbesc despre mine. Despre alții însă, mai ales despre cei pentru care am o mare stimă, îmi e foarte ușor să vorbesc. E normal, nu?
— Atunci poate îmi spuneți pentru ce sau cine mai aveți stimă?
— Am stimă pentru cinste Pentru adevăr. Am o stimă deosebită pentru relațiile dintre oameni lipsite de... Cum se numește asta? Da, de gânduri ascunse. Am stimă pentru partenerii buni, pentru artiștii conștiincioși și probi și printre aceștia i-aș numi pe
Leopoldina Bălănuță,
Ileana Predescu,
George Constantin,
Liviu Ciulei,
Petre Gheorghiu... Am stimă pentru publicul care se interesează de activitatea mea profesională, fără ca eu să-i solicit în vreun fel acest lucru... Am stimă pentru lucrurile demne de stimă.
— Spuneați că nu aveți ce vorbi, și iată de fapt, ce multe, și bune, și frumoase aveați de spus.
— Știu eu? Mă cunosc îndeajuns ca să am destule motive de îndoială că ceea ce am spus este plăcut și frumos. N-am tact. N-am abilități diplomatice. Nu știu să refuz frumos. Chiar și o întrebare, de exemplu. Sunt brutal și în refuzuri și în acceptări, Eu zic că asta e franchețe. Dar chiar dacă-i zic eu așa frumos, ea în primul rând pe
Clody Bertola, tot brutalitate rămâne și se întâmplă să supere uneori. N-aș vrea să cred că și jignește, că mi-ar părea rău…
— Și dacă ați ști că jignește?
— Mi-ar părea rău în continuare, dar nu cred că aș putea face altfel.
— Și cum numiți această neputință de „a face altfel”?
— Un fel de a fi. Un fel de om. De fapt, nu știu. Că nici definiții nu știu să dau. V-am spus: eu sunt actor. Atât.
— Ca și cum ar fi puțin…
— Mult, puțin, asta sunt.
