​Victima războiului

     De la opera literară la film
     Filmul Întoarcerea din lad îşi ia destule libertăți față de puternica nuvelă care l-a inspi­rat, „Jandarmul” lui Agârbiceanu. După opinia mea, nu greşeşte deloc procedând astfel fiindcă orice ecranizare bună este o interpretare originală şi are dreptul să evidențieze, cu mijloace proprii cinematografului, ceea ce a descoperit nou în opera literară.
     Principala modificare îl priveşte pe lon Roşu, care are o foarte slabă prezentă în nu­vela, murind repede, otrăvit. În film, el devine un personaj important (dostoievskian), plin de înțelegere pentru suferința soției sale, deşi ea îl înşală cu „jandarmul”. Pe front, îşi sal­vează rivalul grav rănit de o schijă şi piere în exercitiul acestui act generos.
     Întorcându-se acasă şocat mintal „jandarmul” vede mereu fantoma lui lon Roşu, cobo­rându-I către o zare de lumină. O respinge, ca urmare, pe Veronica, atrasă de presimțirea revenirii lui în casa părasită, o face să fuga îngrozită şi să cadă apoi la pat, profund zdruncinată sufleteşte. Se aude după aceea că „Jandarmul” a dezertat şi patrula îl caută. Personajul demonic reapare efectiv mai târ­ziu, cu o rană urâtă la frunte şi un ochi stins, ratăcind prin pădure. Într-o uniformă zdren­țuită. Înțelegem că Veronica întâlnise doar ve­denia Jandarmului, fiindcă atunci, deşi purta semnul schijei care-I lovise, avea amândoi ochii şi ei o fixaseră, arzători ca jarul, aşa cum îi știa.
     Şi finalul e schimbat: „jandarmul” nu se spânzură ca în nuvelă, ci-şi da foc casei şi-l vedem la sfârşit, rânjind nebuneşte, chipul, luminat de flăcările care-I consumă.
     Modificările introduse sunt în spiritul nuve­lei. Şi acolo, dubiul dacă Veronica s-a întâlnit realmente cu „jandarmul” care şi-a pierdut mințile sau a avut o vedenie, planează asupra episodului. Există apoi şi o problemă a răs­punderii față de lon Roşu. „Jandarmul” e ur­mărit de ideea că Veronica şi-a ucis soțul ca să rămână cu el. De aceea n-o ia de nevastă când rămâne văduvă, temindu-se să nu-i dea şi lui „bureți otraviți”. După ce înnebuneşte, are obsesia lor, umblă prin pădure să-i cu­leagă, spre a împiedica repetarea actului cri­minal. N-ar fi exclus — spun oamenii — ca el însuşi să fi săvârşit fapta odioasă, conform fi­rii lui crunte de „jandarm”.
     Pe Veronica, la rândul ei, o apasă greu bă­nuiala de asasinat. Când „jandarmul” îi dă crezare, femeia socoteşte gândul atât de mon­struos, încât toată dragostea pentru bărbatul care-I poate nutri încetează brusc şi definitiv să-şi mai găsească loc în acest suflet chinuit.
     Deplasarea morții lui lon Roşu pe front în­găduie filmului să ne înfăţişeze un întreg epi­sod, presupus doar în nuvelă: experiența atroce a războiului. Tablourile sunt remarcabil lucrate, dilata inteligent evenimentul sinistru, mişcarea penibilă, împiedicată, sugerând o senzaţie copleşitoare de coşmar. Scena exe­cuției abandonate de honvezii umanizaţi la beție dă măsura unui talent regizoral incon­testabil. Fericită e şi ideea tratării acestor secvențe halucinante în sepia sprea a interioriza spectacolul fioros. De fapt, aici şi în „fantomatizarea” reîntâlnirii Veronicai cu „jan­darmul” se află cea mai adâncă intuiţie artis­tică a filmului. Tot ce ne prezintă ambele episoade poate fi înțeles ca petrecându-se în su­fletul personajelor, sub presiunea inconştientului şi a unui sentiment de culpabilitate strivitor. Că „jandarmul” suferă o traumă psihica indică şi nuvela, iar sugestia dezvoltării me­canismului nevrotic obscur, pe care-I declanşează şocul războiului (iadul) constituie prin­cipala ei calitate. La fel atracția demonică exercitată de personaj asupra Veronicăi, ca şi sfârşitul unei asemenea iubiri vinovate.
     Dar nemailăsându-I pe lon Roşu să moară otrăvit în împrejurări tulburi, regizorul răpeşte conflictului implicațiile sale subterane întune­cate, sărăcind psihologia personajelor. Soţul Veronicăi se dostoievskizează, dar ea, ca și „jandarmul", îşi cam pierd misterul.
     O contradicţie minează filmul. Pe de o parte, regizorul ne invită să privim ce se pe­trece în adâncul acestor suflete sumbre, pe de altă parte, înlătură din ele tocmai senti­mentul apăsător al culpabilității şi obsesiile cărora acesta le-a dat naştere. Efectul e o lipsă de dramatism interior. Filmul se mulţu­meşte cu o fineţe descriptivă şi o narațiune elegantă, fluentă. Dar curge prea lin, fără momente de tensiune, lunecă — aş spune —peste ea. Prima apariţie a „jandarmului”, după ce se aude că cineva umblă prin casa părăsită, rămâne fără povestea bureților, un simplu presentiment funest, mijlocit de pa­siune sub formă halucinatorie. Caterina îl are în nuvelă, când vine vestea că frontul a fost rupt, dar ea e complet nevinovată! Culpa se­creta care roade sufletul nu apare deloc la Veronica şi ia doar aspectul părerii de rău pentru Dumitru (regretul ca şi-a înşelat salva­torul). O bună parte din film e un examen psihanalitic inutil, fiindcă între eu şi incon­ştient nu exista nici o tensiune.
     Nuvela omite să răspundă la întrebarea „Ce conținea lada atât de grea a „jandarmu­Iui”?” Păstrând tăcerea asupra acestui mister, Agârbiceanu întreține până la sfârşit o aură sulfuroasă în jurul figurii eroului.
     Filmul spulberă taina, dându-ne să înțele­gem că lada conținea efectele militare ale „jandarmului”, pe care el le arde când îşi reia viața civilă. Actul ar trăda o dorință a eroului de a şterge un trecut sinistru. Frontul, mai ales la început, când Dumitru comandă, cu o neomenie ajunsp obişnuită, plutonul care fost încredințat, reînvie o existență anterioară înmormântată. „Jandarmul” lasă răul să-l cuprindă iarăşi, după ce a încercat să-l exorcizeze, fără succes.
„Demonul” se transformă astfel într-o vic­timă a destinului, înverşunat să-i malignizeze firea (lumea rea creează inşi ca „jandarmul”) Viziunea în care lon Roşu îl cheamă pe un drum luminos întăreşte ideea şi echivalează cu o convertire. Interpretarea îndulceşte per­sonajul şi cam toarnă sirop într-o poveste crudă. Preferințele mele înclină categoric către ea.