Operatorul Blasco Giurato este directorul de fotografie al atât de emoţionantului Cinema Paradiso, care ne-a fermecat pe toţi, al peliculei Cu toţii sunt bine, cu Marcello Mastroianni, și al filmului tv Doctor Jivago. Ştii aşadar ce tip de plasticitate, ce mişcări, ce cadre îi plac. Vrei să vezi imediat ce aduce în povestea aceasta românească, la fel ca în cele de acasă, despre trecut.
Iar muzica – ştii asta când auzi intro-ul acela inconfundabil de nai - este compusă de Vladimir Cosma, cel atât de dăruit în arta compoziției, fără de ajutorul căruia marile comedii franceze ale deceniilor 7-8 din secolul XX nu ar fi fost atât de amuzante. Abia la sfârşitul filmului muzica are accente simfonice, ca să rămâi cu emoţia. Iată două mari puncte de atracţie în noul film Octav, în afară de marii actori la cadru. Vrei să fii în sală, să priveşti, să te laşi vrăjit, să îi creditezi pe toţi, să aplauzi.
Imaginea, frumoasă şi clară, cu lumini blânde şi la fel de delicat clar-obscur, cu cadre grafice, expresioniste, cu mişcări line şi lente ca şi ”caşcavalul amintirilor”, într-un interior încărcat la greu şi presărat artistic, teatral, cu praf din belşug, aduc toate un aer de thriller gen The Others. Înţelegi demersul tânărului regizor Serge Ioan Celibidache – chiar dacă nu şi-a dorit neapărat un film despre tatăl său celebrissim – şi, de asemenea, cheia de a realiza cu respect rolul protagonist de către Marcel Iureş.
Sigur că e trist, că e nostalgic, că te atinge revenirea bătrânului în casa familiei, de care a fost deposedat o viaţă întreagă, că o placi pe copila dezinvoltă care-şi aleargă pletele cârlionţate pe pajişti vechi şi pe sub pomi înfrunziţi. În final, rămâne greu sentimentul de docu-dramă, de platou, de mult şi prea-plecată reverenţă, mai ales în cele câteva monologuri didactice ce nu ajung să-şi găsească ecou în receptivitatea spectatorului. Şi câteva accente dolby care te scot bubuind din delicată poveste. Câteva chestiuni neclare şi lăsate aşa în coadă de peşte – Ana bătrână şi părăsită la final, scena aceea în care regizorul şi scenaristul începător rupe tempo-ul liric al poveştii, dorindu-şi ceva din alt gen, din thriller, când blândul spirit al copilului surâzător îl târăşte pe personajul principal bătrân în pădurea care se întunecă. Înţelegem frica şi durerea legate de scene din trecut, de mama iubită şi bolnavă (Lia Bugnar), în situaţii şi poziţii incomode, cum este scena din pat lângă fiu, când ea trebuie, şi o face, să ne convingă, să ne emoţioneze doar cu tristeţea vocii, fără să-i vedem fața.
E bun drumul şi contrastele sunt căutate, apăsate – de la paragina din intersecţie la conacul care îşi dezvăluie frumuseţea aproape magic. Simţi forţa trecutului său glorios, vremurile când detaliul arhitectural conta, avea rostul său. Acolo, când se deschide poarta la început, înţelegi pe loc pierderea istoriei, suflul muribund al clădirilor cu haine regale, care se scufundă din indiferenţă.
Marcel Iureş şi-a creat un personaj-omagiu, adus de spate, cu morgă şi clasă, înţepenit, cel care aproape este pregătit să moară liniştit acolo unde i-au rămas inima, nu numai copilăria şi amintirile. Două lumi se întâlnesc fără pregătire, nici pentru personaj, nici pentru spectator, fără schimbare de focală sau culoare, brusc fantasticul irupe în realitate, copilăria, amintirile sunt atât de vii încât se poate dialoga cu ele, aici şi acum. În momentul de acum, dar cu sufletul de atunci. Cu mintea şi înţelegerea de acum a momentelor din trecut. Ca procedeu, este frumos. Doar că scenariul e inabil să lege cursiv scenele unele de altele. Asta este marea găselniţă a poveştii, a acestei vecinătăţi temporale, care poate să îl plimbe prin trecut, martor, pe personajul bătrân. Ba, chiar i se dăruiesc scene în plus, cu dialoguri pe care abia acum le desluşeşte cu adevărat. Nu e original, dar este, chiar şi aşa, static, interesant.
Emoţia vine graţie actorilor. Când lui Victor Rebengiuc şi lui Marcel Iureş li se umplu ochii de lacrimi, fără cuvinte, pentru tot ce a fost, a ajuns şi s-a dus, este acolo o sclipire nu a filmului, ci un rămas-bun al acestor performeri de mare calibru. Acolo, în fărâma aia, în secunda aia, există emoţie. Marcel Iureş şi fetiţa Alessia Tofan, ea ca prietenă de joacă din copilărie, formează un tandem generos, care îi oferă regizorului scene frumoase şi plastice, mai ales cele în aer liber. Câteva din ele sunt reuşite. Filmul nu ajunge să fie dulceag, ci doar mieros.
Plecarea către trecut se face exact ca în filmele vechi, din anii ‘40, pornind de la un obiect – un leagăn, o scară, un pian, o gaură de cheie. Rotirea anotimpurilor, ca și cea a amintirilor, schimbă nu numai culoarea frunzelor, ci şi pe cea a unui tablou din trecut, al mamei dispărute. Şi îţi vine în cap cadrul din filmul american What Dreams May Come, când eroul stă într-un Purgatoriu, cu platicitatea tablourilor iubitei pierdute. Doar că acela era viu, era cu adevărat uman.
Păstrarea copilului interior sau, în cazul de faţă, mai bine zis, redescoperirea lui, trăirea cu dragoste a micilor, uitatelor bucurii ale vieţii astâmpără setea personajului pentru aproape toate pierderile. Pierderi care, tocmai pentru că au costat atât, se asumă, se acceptă, se trece cu graţie şi demnitate mai departe. Nu contează ce îţi oferă viaţa mai rău, contează cum treci, cum depăşeşti momentele acestea. Octav de aici îşi permite luxul unui blând, înţelegător surâs.