Cronica documentarului
Meşteşuguri şi arte ce pier, tradiţii ce nu mai încap în perimetrul modern, dar câţiva devotați se încăpăţânează să le mai prelungească viața, măcar o vara, măcar un val, măcar un hohot. Un hohot de râs inocent în fața celei mai inocente arte populare stră-stră-bunica teatrului cult: jocul păpuşarilor. Măşti groteşti plimbate prin bâlciuri, pictate pe lemn ca în Vrancea, animate de câţiva vrednici păpuşari din tata în fiu — vreo cinci familii cât au mai rămas cu toate ca să colinde iarmaroacele, povestind cu vervă pățaniile lui Vasilica, frate mai mic al lui Păcala şi al lui Ţăndărică, dar fără vigoarea lor satiric-socială — o caricatură îngroşată, cu vagi ecouri din Turbincă, atunci când îşi omoară moartea şi o alătura altei victime a bastonadei sale: diavolul. Măştile groteşti înfioară copiii sau îi înveselesc, şi reacţiile lor urmărind păţania rudimentară reînsuflețesc existenţa obosită a păpuşii şi a animatorului său, ţinând tot mai greu pasul („în zile de vara, când nu plouă ajungem şi la 30 de spectacole pe zi'”). Merită să fi venit să-I filmaţi pe Vasilica atunci când era mai tânăr, când vocea nu era dogită”. Într-adevăr, vocea lui Vasilică e tot mai greu inteligibilă în condiţiile zgomotosului bâlci cu avioane zburătoare şi motociclete la zidul morții, „concurenţa” cum o prezinta cu haz trist păpuşarul. Aparatul fixează freamătul micilor privitori şi câteodată al maturilor ce se lasă antrenați în jocul acestui Burattino vioi. La umbra feericelor „roți zburătoare” cu neon, prins în caruselul vertiginos al timpului, hazul tot mai puțin gustat al păpuşii tradiționale îşi prelungeşte respiraţia când firavă, când revitalizată de pasiunea îndemânaticilor mânuitori.
Reanimatorul cinematografic, cel care-i oprește pentru o clipă de celuloid existenţa păpuşii:
Jean Petrovici.
