Inițial, în 1985 când a fost realizat, filmul s-a numit Într-o zi ca oricara alta — titlu adecvat primului strat de semnaficații: fapte de muncă și viață dintr-o unitate model, principii și idealuri la a căror generalizare se aspira.
Acum, în 1990, când filmul a primit „bun de difuzare”, se cheamă Va veni o zi ― „viitorul de aur” odată desconspirat, timpul verbului din titlu nu face decât să-i întărească intenția: revelarea aberației. Aberația unui sistem armat cu bune intenții.
Aparent, nimic ieșit din comun. Un subiect frecventat asiduu în ultimii ani: producția avicolă. „Materia primă” se oferă documentaristului în stare brută, „mintea” (scenariul și regia Copel Moscu) și „ochiul” (imaginea Otto Urbanschi) selectează doar elementele unei narațiuni semnificative, păstrându-se în parametrii stricți ai realității înregistrate, conferindu-i însă pondere metaforică. La enunțarea temei, ecranul propune imaginea superbă a unui ou ― oul primordial care, filmat in flou, trimite cu gândul la piatra filosofală. Repetate travlinguri tarkovskiene pe culoarele clădirii (având fațada asemeni scheletului unei păsări!) instituie treptat o subterană angoasă. Prin intermediul comentariului liderului ce vorbește atât despre colectivitatea umană pe care o conduce spre bunăstare, cât și despre „mentalitatea curcanilor” din întreprindere se insinuează cu fin sarcasm un raport de echivocă similitudine — ordinea și disciplina sunt imperativele categorice, unanim acceptate atât de om cât și de blânda Meleagris gallopavo. Esențial e „Să nu te gândești la ce-a fost, nici la ce va fi!” și atunci mecanica socială își va face datoria clipă de clipă, zi de zi, în labirintul resimțit de altfel ca atare de muncitoarele sexatoare care asigură sporul producției optime separând cu viteză fantastică puii abia ieșiți din găoace pe sexe și implicit maximă utilitate. Pentru aceste femei abrutizate de munca în semiîntuneric regula jocului prevede și posibilitatea ca singure să-și psihanalizeze stările. Libertatea ca necesitate înțeleasă. Nimbat de o lumină roșiatică, grupul femeilor vânjoase înregimentate cazon avansează cu pași fermi evocând universul concentraționar al lui Orwell. În concertul expozițiunii acesteia aparent benigne nu întâmplător e înglobat și un dirijor. În educarea întru performanță a noii generații intră și muzica, chiar dacă nu-i obligatoriu să fie înțeleasă: „important e să se asigure un climat propice”. Coloana sonoră a filmului (Radu Zamfirescu) speculează binecunoscute partituri clasice (Verdi, Beethoven, Vivaldi) sugerând discret, dar ferm eșecul. Abisul dintre idee și realizarea ei. Un susținut contrapunct vizual și auditiv asociază nobleții nimicnicia, un contrapunct finalizat prin „baletul” cuielor din abatorul de păsări dublat din off de „abc-ul democrației” ce tocmai se inoculează celor din grupa mică.
Perturbarea sistemului poate surveni oricând, controlul scapă de sub control tocmai când e mai bine controlat. Astfel realitatea ajunge să frizeze absurdul. Sau poate că absurdul a ajuns să frizeze... realitatea...
Tags: copel moscu, cronica de film, documentar, irina coroiu, va veni o zi