La
Margareta Pogonat acasă nu m-a întâmpinat o actriţă, ci o femeie obişnuită. Dacă nu ai şti dinainte ce meserie are, ai putea spune numai că ai întâlnit o femeie la vârsta tinereţii mature, cu privirea inteligentă şi surâzătoare, cu gesturi calme care caută să reţină zbuciumul interior printr-o linişte aparentă.
O văzusem până atunci, doar pe scenă, pe ecran. Adică îi cunoşteam talentuI. Acum cea dintâi impresie pe care mi-a făcut-o a fost aceea a modestiei, a măsurii, a răbdării.
Margareta Pogonat împlineşte anuI acesta zece ani de meserie. Zece ani de când a absolvit InstitutuI. TeatruI de stat din Botoşani, Teatrul Naţional din laşi şi acum Teatrul de stat din Ploieşti au fost pe rând scenele pe care actriţa a trecut, rol cu rol, de la ucenicie la confirmarea talentului său. Ultimele ei roluri în film,
Meandre şi
Legenda, au împlinit în faţa spectatorului sensibilitatea ei, priza pe care o face cu ecranuI şi au afirmat creşterea pe care actriţa a parcurs-o în arta sa interpretativă de la
Două lozuri şi
Lumină de iulie.
O experienţă de un deceniu ne-a îndreptăţit interesul de a afla cum se produce întâlnirea cu un nou rol.
— Este ca atunci când cunoşti o persoană care te interesează. Vrei să afli cât mai multe despre ea, doreşti să ţi-o apropii. Nu descoperi nicio Americă. Te gândeşti numai la ce spune ea despre ea, la ce spun ceilalţi despre ea, la ce fel de viaţă duce. Apoi îţi faci o părere a ta despre toate câte le afli. Nu ştiu dacă acest procedeu este stanislavskian sau nu, dar ştiu că aşa am învăţat şi cred că mare parte din actori procedează la fel.
Margareta Pogonat îmi spune apoi că până la o anume etapă meseria de actor este o ştiinţă. O ştiinţă exactă, care observă, investighează şi conclude. Apoi se face pasuI de la ştiinţă la artă. Pas care nu se poate defini în cuvinte. Atunci actorul devine instrumentul prin care redă tot ceea ce a acumulat.
Am întâlnit mulţi actori siguri de ei, Prea siguri. Prea mulţi. Margareta Pogonat mi-a rezervat în acest sens o surpriză. Ea se consideră într-adevăr primul ei judecător, ea se încrede cel mai mult în propriuI ei arbitraj, dar nu pentru a se Iăuda. Cum ştim, a avut în general critici bune, şi în teatru şi în film, dar ea crede că de multe ori criticii nu au avut dreptate, că au exagerat. Crede asta pentru că ştie ce poate sau ce ar fi putut într-un anume rol şi nu i-a ieşit. O rog să-mi dea un exemplu. Îşi aminteşte de „Femeia îndărătnică”, elogiată de cronicari, criticată de ea.
O întreb dacă se simte legată mai mult de rolurile pe care le-a jucat sau de cele pe care, fără să ştie ce-i aduc, vor veni. Nu-mi dă un răspuns categoric. Din trecut alege două exemple: „Cleopatra” lui Shaw şi „Misterioasa doamnă M”. Şi le aminteşte, după cât se pare, pentru că au însemnat examene grele faţă de ea însăşi. Aşa aflu că şi astăzi preferă rolurile interiorizate, care presupun stări afective complexe, framântări mentale şi care se petrec în ambianţe sociale ce o solicită. Se grăbeşte să adauge că faptuI de a se simţi atrasă de un anumit gen de roluri nu înseamnă că doreşte un repertoriu închis într-o formă fixă.
— Credeţi că aţi avut noroc în roluri?
— În teatru da, în film nu.
Ascult apoi, pentru a câta oară?, tristeţea actriţelor noastre de film care deplâng lipsa unor roluri feminine care să nu fie simple suporturi pentru biografia personajului masculin, pe care o completează mai ales pe latura sentimentală.
O întreb dacă i s-a spus de asemănarea ei cu Jeanne Moreau şi cum o primeşte. Rămâne circumspectă, între bucuria acceptării şi teama implicaţiilor.
— Cred că semănăm la defecte. Mă refer la unghiuri, la implantaţia muşchilor feţei, la curbura sprâncenelor. Sigur că asemănarea mă flatează, dar numai în accepţia în care spectotorul sau criticul întâIneşte şi o aceeaşi calitate a artei. Altfel ar fi vorba doar de o asemănare banală care se poate întâIni la un colţ de stradă.
Am vorbit apoi despre succes, despre felul în care obligă actorul la o continuă autodepăşire. Am vorbit despre negustorii cei buni de artă în film şi rolul lor în a şti să dea actorului partitura care i se potriveşte pentru ca, la rândul său, spectatorul să găsească ceea ce aşteaptă. Am vorbit despre O'Toole în
Becket şi Quinn în
Zorba. Apoi am rugat-o să se autodefinească ca actor.
— Cred ca sunt în primul rând un actor foarte muncitor.
Amintindu-mi de interpretările ei, m-am gândit din nou că prima impresie era exactă: modestie, măsură, răbdare. Margareta Pogonat are un talent bine păzit.
