Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Un Swift al ecranului


     Cu acest titlu am plecat de la avanpremiera filmului Patul conjugal semnat de Mircea Daneliuc. Un film de autor, un pamflet în egală măsură politic și social, în timpul căruia hohotești de râs până la lacrimi dar la al cărui sfârșit te ridici de pe scaun trist și cu un profund gust amar în cerul gurii creierului. Doar pamfletul privind rentabilizarea economiei engleze prin metoda sacrificării noilor născuți e mai trist.
     Doi actori de excepție: Gheorghe Dinică și Coca Bloos își fac marile roluri ale carierei lor cinematografice, într-un cuplu cufundat din plin în grotescul zilei de azi. Poate cuvântul „grotesc” nu este cel mai potrivit. Cortina trasă peste marasmul în care se află societatea română de azi trebuia ridicată. Mircea Daneliuc o face, demonstrându-ne că dincolo de perfecțiunea estetică (atât cât poate fi ea imaginată), dincolo de perfomanța tehnică (filmul este realizat „în priză directă”), există ceva mai de preț, mult mai de preț în viața unui artist: conștiința lui.
     Opera unui artist nu este până la urmă decât conștiința lui. Am văzut toate filmele lui Daneliuc și rămăsesem în suflet cu acea Croaziera, film ce demonstra o capacitate deosebită de transfigurare a realului. Unul din meritele sale l-am considerat lansarea a două nume de referință pentru ceea ce înseamnă actorul de cinematograf: loana Crăciunescu și Tora Vasilescu. Nedezmințindu­-se propune cu Patul conjugal (al cărui cel mai potrivit titlu poate că ar fi fost „Omagiu”) o nouă debutantă: Lia Bugnar. Tânăra actriță, studentă în anul doi, face față unui rol extrem de greu. Greu la propriu, pentru că regizorul îi cere foarte mult, și greu Ia figurat, pudibonderia publicului și a unei „anumite” părți a criticii urmând să-și spună cuvântul.
     A povesti filmul cu o lună înainte de premieră, într-un cotidian, n-are rost. La sfârșitul lui ianuarie '93 lumea se va duce să se privească în oglindă. Vor fi destui care să spună că e o oglindă asemănătoare celor de bâlci, deformante, hilare, grotești. Filmele lui Pintilie și Gulea au încercat un raport asupra trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat. Filmul lui Daneliuc încearcă un raport asupra viitorului prezent. O analiză lucidă și dureroasă asupra a ceea ce suntem, pentru a afla ce vom deveni. Epilogul filmului, desfășurat în anul 2006, între aceleași ruine ale unui București „francofonizat” e un avertisment adresat Iucidității noastre. Ideea de a folosi un „copil al străzii” și ruina unei femei „super-sex”, întoarsă de la Istanbul, îl plasează în mesajul său pe Daneliuc alături de un Liiceanu, Paler, Pleșu, Blandiana și alți câțiva, puțini, artiști lucizi de azi. Drumul acestora spre Academia atât de generoasă cu cei care exonerează puterea de răspunderea ce-i revine va fi un drum greu și complicat. Partidul democrației originale pe care îI imaginează Daneliuc în film, și al cărui rol este doar să aplaude, nu e o ficțiune. Din această pricină avem nevoie de Caragiale. Succesul de care s-au bucurat filmele lui Pintilie o demonstrează, dacă mai era nevoie. Depășind autopsierea miticismului, Mircea Daneliuc reușește în ultimul său pamflet cinematografic să ne demonstreze că ecranul românesc propune lumii un Swift.
 
(România liberă, 23 decembrie 1992)

Tags: cronica de film, ion draganoiu, mircea daneliuc, patul conjugal film

Comments: