Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Un surâs în plină vară” - cronică de film


     Conceput ca o comedie cinematografică de factură realist-lirică, cu ţărani din zilele noastre animaţi de o inteligentă energie, receptivi la toate cuceririle civilizaţiei socialiste, hotărâţi să muncească bine şi să se bucure de viaţă, filmul Un surâs în plină vară place fără rezerve esenţiale, producând înainte de orice un sentiment tonic de consimţire, de agreabilă şi voioasă integrare (fără crispările de rigoare) în ambianţa tipic contemporană pe care izbuteşte — nu chiar din primele momente — să o cristalizeze. Tripla contribuţie a scenaristului, regizorului şi interpretului principal, căci toţi trei, se vede, au lucrat cu pasiune şi talent, a condiţionat valoarea acestui film care, în linii mari, şi cu toate că nu e lipsit de stângăcii în realizare — satisface.
     Scriitor de pe acum remarcabil, exponent de frunte al unei generaţii pline de toate înzestrările, dornică şi capabilă să facă artă — a vremii noastre — în adevăratul înţeles al cuvântului, Dumitru Radu Popescu s-a impus atenţiei tuturor, bucurându-se de o unanimă recunoaştere printr-o de-ajuns de întinsă diversitate de preocupări, dar în primul rând (prin cele două romane: „Zilele săptămânii” şi „Vara oltenilor”, plus o bună parte a nuvelisticii sale), ca un observator ascuţit şi totodată ca un poet al universului ţărănesc în continuu proces de schimbare şi construcţie sub impulsul revoluţiei cu tot ce a însemnat ea în planul civilizaţiei şi în etica raporturilor umane.
     Selectând situaţii şi personaje reprezentative, semnificaţii care circulă în proza sa de inspiraţie ţărănească şi renunţând deocamdată la valorificarea resurselor dramatice ale acesteia, el a compus, fără să se complice prea mult, un scenariu bun, simplu, pitoresc şi luminos, din care radiază o incontestabilă şi originală poezie, un lirism generos şi încrezător.
     Dar meritul său principal este de a fi dat viaţă autentică şi substanţă unui tip pregnant, foarte specific, un tânăr ţăran deştept, înzestrat şi energic, admonestat cu umor tonic şi eficient pentru ambiţia sa, până la urmă sterilă, de a se realiza ca individualitate de stil vechi, anacronic, separându-se de sat şi vrând să facă cu tot dinadinsul altceva decât fac toţi ceilalţi şi să se deosebească de ei, să strălucească de unul singur. Ironia şi efectul comic de bună calitate, pe care se întemeiază filmul, vin de-acolo că strălucirea râvnită cu ardoare de tânărul Făniţă întârzie să se realizeze şi ceea ce face el apare cu tot mai mare evidenţă ca o expresie a derutei, aşa încât în loc să fie invidiat, cum doreşte, este compătimit, provoacă reacţii şi atitudini de un umor condescendent de natură a-l determina să evite orgoliul, principiul de demnitate individuală, de la care n-ar fi vrut cu niciun preţ să abdice. De aceea se şi instalase într-o atitudine de refuz sistematic, în neînduplecata hotărâre de a urma un drum al său, deosebit de al tuturor. Acest erou trăieşte în film într-o succesiune de situaţii convingătoare, din care se desprind dincolo de efectul comic sau, mai bine zis prin mijlocirea sa, adevăruri revelatoare, străbătute de spiritul viu al contemporaneităţii noastre. În felul acesta, filmul depăşeşte simţitor limitele obişnuite ale genului superficial de comedii cinematografice menite doar să destindă şi să distreze, lipsite de consistenţă şi care în niciun fel — chiar dacă se menţin la linia de plutire — nu sunt exact ceea ce ne trebuie pentru a construi o artă a prezentului.
     Trebuie să adaug că o bună parte din farmecul acestui film ae explică prin contribuţia interpretului Sebastian Papaiani, cuceritor, spontan, perfect adaptat personajului său. Acest tânăr actor, impus atenţiei prin selectarea sa în rolul principal (Mihai Brad) din Partea ta de vină, este încă o dată, excelent. Rolul, cu toată aparenta simplitate, i-a fost dificil, mereu „pe muchie de cuţit”, solicitând o mare diversitate de nuanţe psihologice şi expresive, cu atât mai mult cu cât era ameninţat (la un accent în plus sau în minus) de primejdia inadecvării, din toate direcţiile posibile. Orientat de text, pe care l-a intuit spontan, sincer, el a dovedit că e în stare să evite ipostazele false — fie în sensul agravării aspectelor deficitare ale personajului său, şi excluderea sa din sfera umorului, fie în celălalt sens, care anula critica eficientă a aspectelor deficitare, anacronice — finalitatea, semnificaţia filmului, astfel încât prin exagerarea notelor de pitoresc să se îndepărteze de ideea demonstrată. A fost desigur orientat de regizor (Geo Saizescu) care la prima sa producţie de lung metraj arată că ştie să facă film.
     Scenariul a plăcut tânărului regizor şi se poate spune că prea puţine din virtualităţile textului au fost lăsate pe dinafară, nevalorificate în măsura aşteptată. Meritul regizorului porneşte de la faptul că a înţeles ce vrea să spună scriitorul şi a materializat această înţelegere în imagini simple, clare şi convingătoare, care evită ostentaţia, artificiul, originalitatea căutată a procedeelor cinematografice. A ştiut să comunice filmului (cu toate că s-a şi împiedicat de câteva ori, pentru că nu are încă destulă experienţă, nu stăpâneşte cu un aer deajuns de firesc mijloacele curente ale tehnicii cinematografice) un suflu dinamic, un stil unitar, o ambianţă tonică, un anumit lirism specific de altfel prozei lui Dumitru Radu Popescu. Distribuindu-l pe Sebastian Papaiani în rolul principal, a făcut o alegere cum nu se poate mai nimerită.
     Florina Luican (Liorica), Dem. Rădulescu (Petrică), George Constantin (Grigore) s-au integrat ambianţei şi în unele puncte (îndeosebi Dem. Rădulescu) au izbutit să depăşească nivelul onorabil.
     Filmul are şi destule neajunsuri, este drept nu atât de supărătoare încât să pericliteze impresia de ansamblu, cum am spus, favorabilă. Se urneşte greu, secvenţele de început nu sunt de loc strălucite în sine şi nici nu se leagă într-o succesiune firească. Cele din final la fel, cred mai ales din pricină că elementul liric, cel comic şi cel (presupus) dramatic — „suferinţa” lui Făniţă când este încredinţat că Liorica s-a logodit cu altul, senzaţia că viaţa sa nu mai are sens etc. — nu se încrucişează într-o tonalitate unitară, convingătoare. Pe alocuri, situaţii neverosimile, de categoria celora pe care filmul, într-o măsură mai mare decât orice artă, nu le poate suporta, le subliniază apăsat nota stridentă. Înţelegem că genul comediei cinematografice are legile sale specifice, că nu trebuie judecat după criterii ce nu-i aparţin, că o anume notă idilică este aici mai greu de evitat, totuşi nu poţi să te sustragi impresiei că uneori s-a pierdut măsura, în dauna echilibrului necesar, că s-a mers prea departe cu convenţia: de la mic la mare, copii, fete tinere, băieţi, femei, bărbaţi, babe şi moşnegi, toţi înţeleg avantajele traiului în comun, numai Făniţă caută să se sustragă, numai el nu vrea să priceapă! Toţi îi vor binele, totul pledează împotriva egoismului lui Făniţă, dar el, printr-o logică greu de explicat, nu înţelege, nu nu. Unii îI iau cu binişorul, alţii sunt mai grăbiţi, mai nestăpâniţi, fratele mai mare se supără foc pe el, îI ia chiar la bătaie... Convenţie, desigur, dar am avut impresia că s-a trecut peste ceea ce convenţia însăşi ar fi putut îngădui. Aceasta face să scadă nivelul de autenticitate al filmului şi în unele zone îi periclitează armonia.
     Sunt apoi şi infiltraţii de tip sentimentalist, mai ales în prezentarea dragostei Lioricăi pentru Făniţă. Fata e uneori afectată, — şi aici poate să fie şi din vina scenariului — prea vorbeşte ca din carte. Duioşia preşedintelui gospodăriei faţă de Făniţă e prea departe împinsă. Cam exagerată este şi furia fratelui mai mare, Colaie, personaj rău conceput de scenarist şi slab interpretat de Matei Alexandru. În rolul mamei, Silvia Fulda este schematică şi convenţională, joacă excesiv conform şablonului „mama care iubeşte mai mult pe ultimul născut”.
     Toate aceste erau probabil uşor de evitat, comedia realizată de D.R. Popescu, Geo Saizescu şi Sebastian Papaiani (restul fiind decor, fundal mai mult sau mai puţin autentic, dar asta nu are prea mare importanţă) este — privită în ansamblul ei — cuceritoare, plină de farmec şi poate fi socotită ca un succes al filmului românesc pe teme de actualitate. Se pot face filme foarte bune luându-se ca punct de plecare opera scriitorilor contemporani. De această idee — a cărei fertilitate comedia lirică Un surâs în plină vară o dovedeşte într-un mod concludent — va trebui să se ţină seama şi pe viitor. 
(Cinema nr. 3, martie 1964)

Tags: cronica de film, d.r. popescu, geo saizescu, lucian raicu, un suras in plina vara film

Comments: