„Serialul liceenilor” i-a îngăduit lui Nicolae Corjos acumularea unei experienţe care l-a dus către o nouă „formulă”: aptă să înglobeze, după propria mărturisire a regizorului, „sinceritatea, sensibilitatea, umorul şi voioşia tinerească”.
Dar să depăşim stadiul intenţiilor, consemnate aici în regim de „autoşarjă prietenească”, şi să trecem le realitatea filmului — singura în măsură să ne vorbească cu adevărat... Propunerea scenariului scris de Virgil Puicea (după o idee aparţinând regizorului) este deosebit de ofertantă, cum se zice, şi filmul — dacă ar fi fost realizat „în prelungirea” ideii iniţiale — putea face o figură cu totul aparte în peisajul producţiei noastre curente... Şi pe bună dreptate: un întreg studio pornit în căutarea unei vedete înseamnă fericitul prilej de-a schiţa un „portret” al cinematografului însuşi — care, după cum ştim, este deopotrivă artă şi industrie (adică fragil cât trebuie pentru a impresiona şi suficient de puternic pentru a impune).
Că acest portret putea fi trasat în liniile ferme ale desenului după natură sau doar punctat ca o (auto)şarjă prieteneaseă, asta-i de-acum altă poveste; nu „formula” deranjează, ci lipsa de consistenţă şi de strălucire a realizării. Este evident, pentru cine înţelege „fertilitatea” ideii de la care s-a pornit, că pe parcurs, şi din raţiuni obscure (ce pot fi, totuși, raportate la o anumită grabă a producţiei) pierde multe sugestii, trece pe lângă câteva gaguri antologice, recurge deseori la soluţia minimei rezistenţe. Mai ales în prima sa jumătate, filmul trenează şi, aşa cum observam cu un aIt prilej, ştiut este că (mai ales când se vrea şi muzicală) o comedie fără ritm riscă să se transforme în contrariul ei; muzica element deosebit de important în astfel de filme, nu-i totdeauna inspirată (tânărul compozitor Ionel Tudor a mizat mai mult pe ritm decât pe melodie), iar textele cântecelor sunt de o platitudine pe care nu ostenim a o deplânge.
În privinţa interpretei principale, poţi să nu fii de acord cu regizorul la nivelul opţiunii — debutanta Mihaela Telea în datele-i imediate, e cam departe de „frumoasa” pe care o reclamă (cu insistenţă) zisele versuri; până la urmă, însă, deşi nu în măsura aşteptată, transfigurarea se produce: în întâlnirea cu Prinţul-cinema, cenuşăreasa bună la toate se preschimbă într-o fată nici mai frumoasă, dar nici mai altfel decât celelalte — şi poate că tocmai în acest „amănunt” putem citi, încrustată subtil atitudinea poIemică a regizorului faţă de producţiile consacrate ale genului (sau faţă de habitudinile pe care asemenea producţii le-au născut în noi, spectatorii cei de toate zilele).
Oricum, spre final filmul creşte; poantele prind consistenţă, momentele de comedie încep să se înlănţuie, firesc, după o logică a lor, iar povestea devine nu numai educativă (prin atitudinea finală a fetei care, dusă „cu forţa” la examenul de admitere în facultate, sare pe fereastră — o ultimă „cascadă” — spre a se întoarce din propria-i voinţă), dar şi convingătoare... Fapt caracteristic pentru profesionalismul lui Nicolae Corjos care — în conlucrarea cu principalii colaboratori — a ştiut să ceară şi să dea în egală măsură.
