Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Un Moromete al mileniului trei: Câinele japonez


             Într-o toamnă cinematografică în care debuturile se țin lanț, iar concurența este cu mult peste medie, primul lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu (cunoscut pentru scurtmetrajele sale Nunta lui Oli și În acvariu), Câinele japonez, surprinde în modul cel mai relaxat și mai obiectiv, totodată, starea de fapt a României contemporane.
            La cei nici 30 de ani ai săi, Tudor Jurgiu dovedește o maturitate a observației sociale și un interes pentru ceea ce se întâmplă în jurul său cu mult mai mari decât regizori trecuți de pragul noviciatului (dacă e să ne gândim că cele mai multe debuturi, dar și ”programe personale” ale tinerilor noștri cineaști sunt apăsat autobiografice și saturat autoscopice, de unde și monotonia ”generațională”, care nu rareori li se impută).
            Într-o cinematografie concentrată pe mediul urban, inclusiv pe ceea ce se cheamă (prețios și adesea ridicol) ”cultură urbană”, cu toate cecitățile și autosuficiențele ei, Tudor Cristian Jurgiu are curajul să își îndrepte privirea spre lumea satului, spre acea Românie care se credea odinioară eternă, dar care preia inevitabil din impactul mutațiilor sociale și demografice ale estului european de început de mileniu – exodul populației în căutarea unui loc de muncă, mozaicarea etnică haotică, lupta, adesea fără sorți de izbândă, pentru păstrarea sentimentului de identitate națională... Prea mult pentru un film? Tudor Jurgiu are grijă să insereze toate aceste aspecte în filigran, fără cinism, dar și fără patetism (și ce greu este să nu cazi măcar într-una din aceste două capcane!), în textura simplă și lineară a povestirii, fără a o încărca inutil, pentru a compune o atmosferă epurată, de un realism dens și nuanțat, credibilă și emoționantă. Mult îi datorează filmul, în acest sens, lui Andrei Butică, directorul de imagine, care ne dăruiește o serie de peisaje rurale, portrete și scene (realiste) de interior țărănesc, cum rar se mai pot vedea într-un film românesc din ultimii ani.
            Dar greul filmului stă pe umerii personajelor principale – maestrul Victor Rebengiuc, acum la 80 de ani și Şerban Pavlu (impus tot mai convingător ca un redutabil actor de prim-plan), cuplu care funcționează într-o complementaritate perfectă. Relația tată văduv, rămas la vatră – fiu plecat la muncă în străinătate, întors temporar acasă – se dezvoltă lent, din replici puține și tăceri apăsate, pe măsură ce fiecare personaj își dezvăluie rănile. Cu toate că și-a pierdut casa și toată agoniseala în urma unei inundații, tatăl nu vrea în ruptul capului să-și vândă bucata de pământ, în pofida presiunilor primăriei, chiar dacă, cu banii luați, ar putea să își cumpere o casă nouă. ”Pământul nu se vinde!” - această încăpățânare țărănească îl apropie foarte bine de personajul lui Moromete, pe care îl vedeam pe ecrane în 1987 în filmul lui Stere Gulea, interpretat, la fel de memorabil, de același Victor Rebengiuc. Pentru maestrul Rebengiuc, rolul bătrânului Costache Moldu din filmul lui Tudor Jurgiu este o continuare în linie dreaptă a rolului lui Moromete din filmul devenit clasic de acum 26 de ani. Doar că România s-a schimbat mult față de cea interbelică, descrisă în romanul lui Marin Preda și ecranizată de Stere Gulea. S-au schimbat și reflexele sociale ale oamenilor, care, împinși de sărăcie, nu mai pleacă să caute de lucru ”la București”, ci în marile capitale ale lumii, oricât de îndepărtate.
            Scenariul, scris inițial de absolventul de teologie Ioan Antoci (și distins cu două prestigioase premii), ulterior adaptat de regizor în colaborare cu Gabriel Gheorghe, are inspirația să nu calchieze modelele din roman. Relațiile umane nu sunt la fel de contondente, nici drama risipiririi pământului și a familiei nu este la fel de apăsată, cu toate că aceasta din urmă planează asupra filmului și îi conferă, discret și cu câteva accente de umor, cheia emoțională.
            Relația tată–fiu din Câinele japonez pornește cumva de la modelul fiului rătăcitor, întors la vatră, dar, cum vatra a rămas pustie, fiul devine, de bine-de rău, fiu-salvator, pentru a-și duce tatăl dintr-un paradis încă mirific, dar care nu mai funcționează, într-o lume bizară – futurista Japonie -, defel paradisiacă (pentru un ”Moromete”, cel puțin), dar, pragmatic vorbind, validă. Iar, dacă la Marin Preda, tragismul vine din două părți – risipirea pământului și a familiei, în filmul lui Jurgiu, chiar dacă pământul nu mai poate fi păstrat și lucrat de eroii principali, se păstrează, măcar, iubirea și coeziunea familială. Ceea ce înseamnă că nu e totul pierdut.
 

 
 
 
(Lumina, 2 noiembrie 2013)

Tags: cainele japonez, cronica de film, elena dulgheru, morometii, tudor cristian jurgiu

Comments: