Un miracol numit Actorul

Actorii reuşesc să vadă viaţă acolo unde criticul vede idee
     Până nu demult se spunea: avem o echipă, o şcoală chiar de actori străluciţi. Ei, dacă scenariile, ei, dacă filmele româneşti ar fi la înălţime! A venit se pare şi clipa să recunoaştem: stagiunea aceasta i-a slujit mai bine pe slujitorii Thaliei. Nu se întâlnesc adesea cu roluri de forţa dramatică a celor oferite de Titus Popovici în cele trei filme ale sale (Puterea, Adevărul şi Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte), nu evoluează oricând interpreţii sub bagheta energică a unui Marcus Manole, Sergiu Nicolaescu sau Mihu lulian, nu li se oferă la tot pasul ambianţe contemporane realiste ca cele din Fraţii, Aşteptarea, Decolarea, Pentru că se iubesc ori, dimpotrivă tensionat — romantice ca în Pădurea pierdută. Conjuncturi, desigur favorabile (roluri, parteneri, regizori, unghiuri şi lumini ce pun în valoare expresia), dar greul rămâne tot pe umerii lor. Alergători de cursă lungă ce trebuie să-şi dozeze suflul dramatic sau comic pe întinderi ades plicticoase, în conflicte câteodată puerile, către un finiş filozofic, anemic, cu soluţii de viaţă cam convenţionale, cu aserţiuni de abecedar. Pentru că, să recunoaştem, vârfurile noastre artistice sunt rare şi par mai impozante cu cât le priveşti mai de la distanţă. Plan de ansamblu, cu ochiul liber. Lucid, dar cu înţelegere. Mai ales pentru ei, actorii, care reuşesc să vadă viaţă acolo unde criticul vede (cică) idee. Mary Poppins putea să-şi ia zborul dintr-un tablou cu verzi coline. Copiii o urmau fără să se întrebe cum a făcut-o. Criticul constată: era Chagal peisajul, era trucaj plutirea, era căluţ de bâlci, poneyul. Dar publicul o urmează pe ea, pe Mary Poppins şi nu pe Alice Mănoiu. Bucuria e a lor, a miracolelor de pe pânză, nu a contabilităţilor noastre pe hârtie.
Compozitorii
     Şi totuşi, dacă am dori să facem bilanţul, să privim stagiunea din punct de vedere al interpretului, am stabili, cel mult, valoarea. Nu şi misterul creaţiei. Acel moment unic de inspiraţie pe platou, rezultat, e drept, din sute de clipe de studiu, de exerciţii tehnice, dar ţâşnit deodată, într-o singură «dublă», care nu se poate reface dacă în ea a erupt spontan scânteia gândului, sensibilitatea poetului-compozitor. Oare nu-I putem numi astfel pe interpretul care trece (cu o uşurinţă ce nu-i poate induce în eroare decât pe profani) de la un portret istoric de anvergură epică, lucrat energic, în tuşe patetice, la o compoziţie psihologică migăloasă, compunând o nebunie amară, bine mascată de o autoironie ce-i pune în încurcătură pe mulţi? L-aţi recunoscut, desigur, în dublă ipostază, pe Amza Pellea, campion al partiturilor dificile în această stagiune, actor care cu o îndrăzneală dublată de o precizie a detaliului analitic exersată cu regizori foarte exigenţi (Sergiu Nicolaescu, Marcus Manole) străluceşte în situaţiile cele mai delicate. Pe muche de cuţit. L-am aminti doar în recentete sale realizări: Ipu, invitat de onoare la «cina laşităţilor» şi găsind în el forţa tragicomică a jocului de-a înmormântarea, de-a pretenţiile postume. Viclenie ţărănească, umor, dispreţul pentru domnii ce sunt nevoiţi să-i facă jocul, un fel de revanşă copilărească, o bucurie târzie şi foarte amară pentru că vine inutil de târziu; demnitatea târguită la masa nedemnilor — tuturor acestor subtile date psihologice ale personajului lui Titus Popovici, Amza a ştiut să le dea glas, ades fără replică, doar prin ascuţimea privirilor uşor înceţoşate — chipurile — de băutură. O minte pătrunzătoare, dublată de o tehnică sigură dar neostentativă, de o mare capacitate de sugestie, caracterizează (desigur sumar) personalitatea lui actoricească. Şi apoi o altă «cină»: de data asta în doi. Foştii prieteni, Petrescu (Pellea) şi Stoian (Mircea Albulescu) faţă în faţă într-o tăcere grea, moment penibil pe care şi victima, şi vinovatul ştiu că nu vor putea să-l depăşească. Stoian-Albulescu îşi revede după mulţi ani fostul prieten. A venit să-i dea o explicaţie, dar ce-i mai poţi spune omului pe care cândva l-ai iubit şi l-ai nedreptăţit atâta? Albulescu îşi apleacă uşor umărul, mai mult a neputinţă şi oboseală decât a căinţă; interpretul sugerează cu extraordinară forţă această mândrie deloc înfrântă a personajului, chiar când recunoaşte că a greşit, şi totodată tristeţea lui nesfârşită pentru o prietenie pierdută şi pentru o remuşcare devenită inutilă celuilalt. Dar necesară, eliberatoare pentru el. Magistral momentul lui Mircea Albulescu — actor de talie internaţională — magistral, de asemenea, Amza. Care ştie să tacă elocvent minute în şir, preocupat, închis în el, cu o demnitate deloc jignitoare pentru partener, dar în spatele căreia simţi imposibilitatea absolut omenească de a ierta. O singură frază spusă mai mult ca pentru sine — antologică fraza, antologică intonaţia vibrând de multiple sensuri: de suferinţă depăşită dar nu cicatrizată, amărăciune pentru nedreptate şi mai ales o mare, lucidă înţelegere, înţelegere, nu indulgenţă: «Ce m-a durut mai tare a fost că atunci tu ai putut să mă crezi trădător». Şi iată o istorie întreagă, cu tot ce a însemnat ea pentru noi toţi, rescrisă tragic şi totuşi optimist, într-o singură secvenţă, datorată desigur forţei dramaturgului, tactului regizoral, preciziei decorului sau a luminii savant dozată, de o cruzime obosită şi ea — dar mai ales actorilor. Interpreţi de mare talent care au încărcat cu fiinţa, farmecul personalităţii, dar mai ales al ştiinţei profesiei lor, momentul de viaţă şi de moarte. Şi Mircea Albulescu şi Amza Pellea au probat mai mult ca oricând stăpânirea mijloacelor de interiorizare-exteriorizare în faţa aparatului, un firesc compus cu savantă iscusinţă dramatică (mai spectaculoasă la Albulescu, mai sobră la Amza) care-i situează în prim-planul valoric de interpretare al acestei stagiuni.
Recitaluri
     Nedispunând de atari regaluri dramaturgice, dar de o partitură complexă şi interesantă, acest actor sârguincios, plin de har şi finete a observaţiei psihologice care e lon Besoiu, construieşte tot în Puterea şi Adevărul mai mult din tăceri reprobatoare, înfruntări calme, demne, înţelepte, un portret antologic pentru filmul românesc contemporan: comunistul Duma. EI reuşeşte să sugereze şi o undă de poezie, de tristeţe, de singurătate chiar, personajului — poate neînţeles la vremea sa, tocmai din pricina clarviziunii sale istorice, a balanţei drepte pe care reuşeşte s-o stabilească între actul revoluţionar, imperativul social şi marea, infinita încredere în omenie. Alături de el, evoluează cu calm şi graţie, Irina Gărdescu — prezenţă şi farmec de netăgăduit în filmul românesc. N-aş omite nici contribuţia la stagiunea aceasta a lui Octavian Cotescu, aducând o undă de rafinament critic, de cruzime analitică, personajelor sale lunecoase ca şerpii, ca apa din smârcuri... Pe când îl vom putea admira şi într-o compoziţie comică de forţa creaţiilor din teatru?
     Despre «recitalul Ciobotăraşu» din Aşteptarea s-a scris mult. Prim-planul lui ne va obseda pe toţi, prim-planul cu privirea aceea neliniştită, mistuită de nostalgii, uşor domolite de melodia dulce a trombonului la care cântă ultima oară în parcul pustiu. lzbutit final «Stop-cadrul» acelui portret de un realism crud. Ciobotăraşu a intrat în istoria filmului în timp ce «nea Fane» se retrăgea discret să-şi împlinească destinul. Marele, tristul destin al unui om şi al unui actor.
     Un micro-recital ne-a oferit Ciulei în Decolarea, dând eroului său o caldă şi obosită înţelegere a vieţii ce depăşeşte cu mult conflictul — cam schematic — al filmului. Actorul îşi stimulează, cu eleganţă, tinerii parteneri: Emil Hossu (de al cărui farmec prea conştient mă cam tem pentru viitorul actorului) şi Monica Ghiuţă — sensibilă, precisă în nuanţe, dar nu întotdeauna avantajată de aparat.
     Ne-a impus Gheorghe Dinică în ofensiva actoricească desfăşurată pe rolul-mânuşă din Felix şi Otilia. Am admirat la Clody Bertola energia dramatică şi ascuţimea notaţiei de caracter, binecunoscute din teatru. Sergiu Nicolaescu, prezenţă de film impunătoare, mai puţin la îndemână în «Pascalopol», se desfăşoară cu mare siguranţă sub propria-i baghetă.
     Tot el, ca regizor, o ajută pe loana Bulcă să-şi recâştige o înălţime pierdută (cu rolul de comedie din Astă seară dansăm... ce nu i se potriveşte) şi să se desfăşoare, în sfârşit, în plenitudinea forţei sale dramatice.
     Eliza Petrăchescu — mare tragediană a teatrului şi filmului românesc, foarte bună în Atunci i-am condamnat pe toţi..., excelenta, dar cu un machiaj cam îngroşat, în Felix şi Otilia. O compoziţie de zile mari reuşeşte Ovidiu Schumacher în al său arierat Titi.
     Revenind cu plăcere la caracterele uşor ambigue din alte stagiuni, lon Besoiu ne încântă în sutana sa blând-perfidă de laş duhovnic spiritual din filmul lui Nicolaescu.
     Aş îndrăzni să susţin că un recital de mare clasă ne-a oferit şi Papaiani în Astă seară dansăm..., într-un rol îmbogăţit cu o fineţe ironică ce demonstrează o subtilizare a tehnicii actorului. Umorul lui liric devine mai complex cu accentele satirice oferite de scenariul lui Ion Băieşu, dar mult stimulat şi de precizia regizorală a lui Geo Saizescu. Într-un personaj creat cu vervă de «interpretul Saizescu», eu văd un simpatic, inteligent erou de virtual serial comic. Păcat că îndrăznelile noastre se opresc la jumătate, că nu inventăm şi situaţii comice inedite pentru actori comici încă necelebri care ne-ar da — poate — satisfacţii mai mari decât distribuţiile doar cu capete de afiş. Un pericol existent şi în această stagiune este acela al folosirii, cu prea mici variaţii, pe aceeaşi temă, a unor tipologii ultracunoscute. Repetarea, în orice ocazie, oboseşte chiar şi un public indulgent. Oare un Esrig, o Letiţia Popa convertiţi la film vor îndrăzni să aducă şi pe ecran o revoluţionare a inerţiilor noastre de distribuţie?
Eforturi 

     Aş vorbi aici de acei temerari actori «piloţi de încercare» care fac eforturi, uneori loopinguri spectaculoase costându-i energii nebănuite, pe aparate (citeşte roluri) de loc perfecţionate. În situaţii conflictuale mai mult decât riscante. Mă gândesc la cantitatea de talent şi inteligenţă consumată de Emmerich Schäffer într-un rol didactic, salvat doar de nuanţa critică pe care i-o atribuie actorul personajului din Pentru că se iubesc. Mă îngrijorează soarta lui Alexandru Repan dotat pentru film, care după un debut cu foarte mulţi ani în urmă reapare pe ecran sub posibilităţile sale de pe scenă. Există oare «o damnaţie» a actorului înzestrat cu prea mult farmec (pe care şi el şi regizorul mizează prea mult) ajungând la o cucerire a publicului? N-aş crede pentru interpreţii ce păreau handicapaţi de acest «har», ca Mircea Albulescu, Florin Piersic, Sebastian Papaiani, George Mihăiţă, au reuşit să-I «învingă». Dar cu ce eforturi, nu-i întrebăm. Un început îmbucurător în acest sens mi se pare că a făcut Dem Rădulescu în Fraţii şi, ajutat de partitura mult mai interesantă, şi de un regizor exigent, în Astă seară dansăm... 

Alţii însă, mergând pe minima rezistenţă, mizează doar pe datele fizice şi efluviile de simpatie pe care le stârnesc printr-un zâmbet atrăgător sau printr-un clenci «irezistibil», fără să-şi dubleze efortul pentru a submina — aş zice — farmecul devenit handicap. Şi cei mai mulţi îşi frâng gâtul (artistic). Fotogenia pe care contezi prea tare împiedică ades să pătrunzi în esenţa spirituală a personajului.
     Cu toate că a susţinut roluri principale în trei filme importante, Ilarion Ciobanu, nu a fost, cred, la înălţimea lui reală în stagiunea aceasta. Să mă explic: Ilarion Ciobanu e firescul nostru cel de toate zilele, omul obişnuit în toate, cu toate, chiar când desface o ceapă sau când repede un şmecher. Ce comod e Ciobanu pentru regizorii realismului nostru cinematografic! Ce ideal personajul — pentru că el a depăşit tipul şi a devenit «personajul» aducând la el tot ce i se propune, reducând oarecum la schemă (chiar dacă schema e uman valabilă, uneori fin nuanţată) micile variaţii de dramaturgie care i se oferă sistematic. L-am văzut în Fraţii şi m-a copleşit adevărul lui, al actorului, mai mult decât al eroului propus de scenariu. Aici Ciobanu făcea bine când se străduia să scoată conflictul cu fratele (Petruţ) din impas. Printr-un gest concesiv, printr-un tremur de voce, salva o situaţie dramatică cam fără ieşire. Strădaniile se făceau, deci rezultatul artistic suferea.

 (Foarte bun în acest film, într-o revenire spectaculoasă, Emanoil Petruţ). În schimb, în Pădurea pierdută Ilarion Ciobanu mi se pare că a cam pierdut partida. Nu pentru că reia schema dramaturgică ştiută din celălalt film (rivalitatea cu fratele cel mic), ci pentru că aria de manifestare psihologică a personajului era aici mai dificilă. El nu mai trebuia să acţioneze, (cum face de obicei atât de convingător energicul nostru interpret), ci să tacă şi să suporte insolenţa mezinului, fuga miresei, moartea ei, oprobiul public şi nedreptatea. Grea piatră de încercare pentru actor. Să nu facă nimic pe scenă sau în faţa aparatului, minute în şir, cu spatele la public ori, dimpotrivă, să privească în aparat ca şi când n-ar vedea nimic, iar tu, din întuneric, să-i simţi lacrima cum seacă. Emoţia gâtuită sub luciul dur al ochilor ce par că nu mai ştiu să vadă. Să te oblige să descifrezi subtextul tăcerii lui, dogoarea sub aparenţa de gheaţă, vibraţia sub masca «inexpresivă». E greu, e foarte greu, jocul acesta pasiv. Avem puţini meşteri făurari în disimulări savante. Interpreţii noştri joacă prea deschis, fără mistere, fără suspensuri. Totul la vedere. Şi la zicere (cam otova). Fără ambiguitate, de fapt fără subtext dramatic. Aş numi chiar (apropo de «zicere») şi pe acel personaj care nu se vede pe ecran: actorul care-şi dublează colegul, interpret la fel de important, daca nu chiar mai important decât plăsmuirea mişcătoare. La post-sincron în general şi la capitolul dublaj în special se fac la noi erori fatale. Aşa consider eu vocea unui actor (dealtminteri excelent în Străinul: Şerban Cantacuzino) care, zic eu, a trădat concepţia dramaturgică a lui Felix. Sau, pe cel care a înlocuit vocea (mult mai interesantă în original) a lui Sergiu Nicolaescu, în acelaşi film.

Episoade
     Am mai vorbit despre forţa actorului de plan doi, dar n-o pot ignora tocmai la bilanţul succeselor. El e cel ce face să trăiască măcar pentru câteva minute de film — o poveste uneori searbădă, convenţional jucată în prim-plan, ca pe scenă sau ca pe platou. El e cel care aprinde fulgerul de adevăr, de sugestie emoţională, ideatică uneori, capabilă să salveze impresia generală a filmului.
     Coboară grăbiţi, pe scările unui tribunal, doi îndrăgostiţi doar ochi şi urechi la ce le spune avocatul. N-o poţi uita pe Ileana Popovici (cu o economie de mijloace ale expresiei impecabile), în filmul lui Mihai lacob agăţată ca de un pai de soarta «delincventului» Patrichi (despre debutul lui mai mult decât promiţător s-a scris şi se va mai scrie, presupun, destul).

     Leni Pinţea în Pădurea pierdută îşi urmăreşte cu încordare, invidie şi totuşi o duioşie aproape maternă, rivala copilăroasă, şi o dramă întreagă, stăpânită cu eleganţă, e sugerată mai convingător decât multe altele de prim plan.
     Violeta Andrei cântăreşte cu o privire expertă ingenuitatea lui Felix, dar cu o tandreţe dezinteresată, surprinzătoare pentru o femeie ca aceea din filmul lui Mihu Iulian, îl invită la ea pe tânăr riscându-şi situaţia. Actriţa, în plină evoluţie interpretativă, sugerează discret portretului psihologic umbre şi penumbre, mai multe chiar decât îi reuşeşte Julietei Szönyi «misterul» Otiliei. (Aici concepţia distribuţiei în rolurile titulare a mers, se pare, exclusiv pe o latură plastică. Rămâne de discutat valabilitatea acestei concepţii).
     Sunt multe, desigur, observaţiile care s-ar putea face cu privire la distribuţia în filmul românesc, atât din punct de vedere al regizorului, cât şi al interpretului care acceptă. Aş vorbi chiar de o anume rezistenţă, să-i zic eroică, pe care un actor trebuie să o aibă la un moment dat faţă de o propunere care nu-i convine. Nu-i convine ca tip de personaj, ori nu-i convine consistenţa rolului, nu mai contează. Aici nu întâmplarea sau dorinţa expresă de a face film ar trebui să lucreze în favoarea sau defavoarea actorului, ci forţa lui morală de a se opune variaţiilor pe o singură temă, chiar dacă tema e atrăgătoare, cu succes sigur, farmec garantat. Mă gândesc la un actor care a reuşit să iasă din pericolul repetiţiei personajului, lon Besoiu, care cu Setea, Mihai Viteazul, cu «Ipu» şi mai ales Puterea şi Adevărul şi-a dezvoltat cu strălucire toate faţetele talentului său, depăşindu-şi handicapul «tipologic». Am admirat debutul lui Cornel Coman din Serata, dar ce a urmat în Pădurea pierdută şi în Drum în penumbră era prea aproape, exact în aceeaşi gamă a personajelor sale, actorul devenind prizonier al facies-ului viril spre tandru, interesant dar cam acelaşi.
     Un lucru e cert: dacă oscilaţia valorică a filmelor stagiunii, a rolurilor oferite a existat realmente, interpretarea ca atare n-a coborât sub o anume ştachetă. Actorii noştri ne-au ridicat — unii— pe culmi artistice sau doar ne-au însoţit paşii pe un pământ cunoscut. Talentul lor ne dă încredere. Succesele lor merită aplaudate.