Cineastul de origine română
Radu Mihăileanu, stabilit de ani buni în Franţa, ne surprinde şi ne seduce cu o nouă tragicomedie personală şi profundă, în pofida ingredientelor comerciale utilizate.
Intrat recent în circuitul cinematografic,
Concertul (coproducţie Franţa-România-Italia-Belgia,, 2009) are mari şanse de a deveni un succes
de box-office după standardele locale, la fel cum este deja în Franţa. Filmul reprezintă pariul cel mai ambiţios - şi, implicit, cel mai riscant - de până acum al regizorului, care a lucrat cu o distribuţie ruso-francezo-română şi a filmat la Bucureşti, dar şi la Paris şi Moscova.
De la coşmarul Istoriei la marele vis
La trei decenii după ce a fost denunţat ca duşman al poporului (pentru că-şi proteja muzicienii evrei) şi demis, în faţa publicului, din funcţia de dirijor al renumitei Orchestre Bolşoi, Andrei Filipov (interpretat de popularul actor rus Alexei Guskov), supranumit în lumea muzicală Il Maestro, visează încă la
Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Ceaikovski. Dar "Moscova nu crede în lacrimi" şi, între timp, toţi membrii orchestrei sale s-au reprofilat, pentru a-şi putea câştiga existenţa - de exemplu, cel mai bun prieten al său, Saşa Grossman (Dimitri Nazarov), este acum şofer de ambulanţă. Andrei însuşi nu şi-a revenit complet după o lungă perioadă de alcoolism şi depresie, iar acum este om de serviciu în vechiul său teatru şi face figuraţie la manifestaţii sau nunţi pentru iubitoarea sa soţie Irina (Anna Kamenkova Pavlova). Atunci când orchestra Bolşoi este invitată, printr-un fax, să susţină un concert la Teatrul Châtelet, Andrei are o idee nebunească de a atinge "armonia supremă" la care aspira încă din tinereţe: el şi foştii săi muzicieni pretind că reprezintă Orchestra Bolşoi, pentru a interpreta Concertul marelui compozitor rus pe cunoscuta scenă pariziană şi a se răzbuna astfel pe destinul potrivnic. Însă managerul lor, Ivan Gavrilov (Valeri Barinov), are şi el un mare vis: acela de a readuce la putere Partidul Comunist, începând chiar din Franţa...
Concertul împărtăşeşte cu cele două succese anterioare ale lui Radu Mihăileanu,
Trenul vieţii (1998) şi
Va, vis et deviens(2005), interesul pentru identitatea evreiască, surprinsă în confruntare cu vitregiile istorice, şi dialogul intercultural (Est-Vest, "barbari"-"civilizaţi", comunism-capitalism, părinţi-copii etc.), cu complexele şi prejudecăţile sale. La fel ca în
Trenul vieţii, registrul dominant este tragicomic (regizorul este capabil să extragă umorul din marile drame ale Istoriei, evitând să cadă în derizoriu), iar personajele principale recurg la impostură pentru o cauză nobilă. Şi lista de similitudini ar putea continua - o dovadă că Radu Mihăileanu este nu doar un bun meşteşugar, ci şi un veritabil autor de cinema, urmărit obsesiv de anumite motive şi teme.
Un cinema muzical
Concertul are la bază un scenariu remarcabil, scris - de către regizor şi colaboratorul său, Alain-Michel Blanc - după o documentare amănunţită (începută încă din 2002). Nu e întâmplător faptul că filmul surprinde atât de bine culoarea locală şi fauna umană ale Moscovei (oraş recreat la... Bucureşti).
Radu Mihăileanu vrea să ne vorbească despre puterea individului de a se redresa, după ce a fost defăimat şi umilit, şi de a-şi recâştiga demnitatea umană. Ca atare, regizorul (care semnează şi dialogurile) tematizează oricând poate, abuzând chiar de replici menite a ne impune interpretarea vizată de el. Totuşi, personajele principale ne sunt prezentate subtil, acordându-se mare atenţie elementelor relevante, astfel încât pe parcursul filmului descoperim noi şi noi faţete ale caracterului lor. De pildă, despre Andrei aflăm, din replicile altora, că este dipsoman, însă la Moscova nu-l vedem niciodată bând; atunci când i se oferă vodcă, mai întâi ezită, apoi îşi simte tremurul mâinilor şi refuză. La Paris, atunci când are o discuţie crucială cu tânăra violonistă Anne-Marie Jacquet (Mélanie Laurent, într-un rol mai consistent decât cel din
Ticăloşi fără glorie), el nu poate găsi curajul confesiunii altfel decât recurgând la alcool; automat, Andrei devine mai fragil, mai uman, astfel încât empatizăm mai uşor cu el.
Ştiam deja că Radu Mihăileanu poate folosi excelent comicul de situaţie, mai ales atunci când îşi plasează poveştile la intersecţia unor culturi diametral opuse. Aici însă, el ni se relevă şi ca un maestru al comicului de limbaj (din nefericire, greu accesibil pentru publicul român, din ce în ce mai anglofon). Ruşii vorbesc o franceză demodată şi stângace, încercând pe parcurs să se adapteze uzanţelor locale: după ce Andrei aude la câţiva interlocutori interogaţia retorică
n'est-ce pas?, el o ia ca literă de lege şi o foloseşte tam-nesam, aproape după fiecare propoziţie.
Nu cred că există, în acest moment, vreun alt regizor român care să poată "dirija" atât de bine o asemenea desfăşurare de forţe precum cea din acest film. Judecând retrospectiv,
Trenul vieţii şi
Va, vis et deviens mi se par acum nişte repetiţii pentru marele
Concert. Încă din prima secvenţă - în care, printr-un decupaj ingenios, ne face să credem că Andrei este (încă) dirijor de orchestră, pentru a ni-l arăta brusc în postura de om de serviciu -, Radu Mihăileanu ne dovedeşte că stăpâneşte foarte bine arta dozării efectelor cinematografice. Pe parcurs, regizorul ne întinde piste false, se joacă cu melodrama (fără a deveni patetic) şi, din glumă în glumă, din surpriză în surpriză, izbuteşte să ne ţină sub vrajă timp de două ore.
Filmul curge aproape muzical, culminând cu lunga secvenţă finală a concertului, în care peste cadrele cu orchestra, văzută din interior, sunt adăugate comentariile din
off ale protagonistului,
flashback-urile la care se referă ele (aici apare o superbă găselniţă regizorală, cu nişte degete mişcându-se ca-n transă pe coardele unei viori invizibile), dar şi
flash-forward-uri cu evoluţia ulterioară a personajelor. Un
tour de force la care nu ne este uşor să ne oprim lacrimile. Iar emoţia care ne cuprinde, chiar şi atunci când sesizăm mecanismele prin care este ea obţinută, certifică un mare regizor.
În acest
Concert grandios, era imposibil să nu se strecoare şi câteva note false. De exemplu, schimbul de focuri dintre mafioţi - un fel de pastişă după John Woo, din care lipseşte sângele - nu are nici în clin, nici în mânecă cu restul filmului, iar unele convenţii (cum ar fi uşurinţa cu care toţi muzicienii ruşi îşi aranjează mici
businessuri, după nici o zi de stat în Paris) sunt mai dificil de acceptat. Totuşi,
Concertul lui Radu Mihăileanu se înscrie, fără drept de apel, printre premierele anului.
