Noul cinematograf românesc nu mai e atât de nou şi nici tinerii regizori care i-au adus faima internaţională nu mai sunt atât de tineri. Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Radu Muntean, Adrian Sitaru sunt în jur de 40 de ani. Este momentul să se impună o nouă generaţie al cărei exponent cel mai promiţător este deocamdată
Paul Negoescu. La 28 de ani şi cu o bogata experienţă în scurtmetraj (13 filme selecţionate şi premiate în festivalurile lumii), el debutează în lungmetraj cu
O lună în Thailanda.
Asemenea predecesorilor sai, Negoescu preferă să fie scenaristul filmelor sale şi să spună propriile sale poveşti despre lumea în care trăieşte, despre viaţa, aspiraţiile şi orizontul propriei sale generaţii. Din aceasta perspectivă,
O luna in Thailanda este un film deprimant pentru că personajele sale sunt nişte oameni care nu ştiu să iubească, nu ştiu ce vor, nu ştiu să comunice între ei, nişte oameni bolnavi de superficialitate. Un fel de “I vitelloni”
a la roumaine.
Acţiunea se petrece în mai putin de 24 de ore, în răgazul dintre ani, moment de relaxare şi de petrecere. Eroul principal este Radu, un bărbat cam de vârsta regizorului. El pare a avea o relaţie stabilă cu Adina. Sunt împreună de 9 luni, părinţii fetei îl primesc în casă ca pe un potenţial ginere, iar mutarea Adinei în locuinţa lui Radu prinde tot mai mult contur. Aparenţele sunt însă înşelătoare. Radu s-a plictisit de Adina, şi-a dat seama că nu e ea femeia visurilor sale cu care ar vrea să-şi petreacă restul vieţii, că a făcut o mare greseală când, în urmă cu aproape un an, s-a despărţit de fosta iubită, Nadia, pe care acum i se pare că o zăreşte la fiecare colţ de stradă. Toate astea i le spune Adinei fără menajamente chiar în seara de revelion şi porneşte în căutarea Nadiei. Ia la rând restaurantele şi barurile pline de petrecăreţi (drept care filmul devine un fel de revelion în serial), întâlneşte diferiţi cunoscuţi cu care mai bea un pahar schimbă şi trei vorbe de o banalitate disperantă, iar în cele din urmă o găseşte. Are loc o explicaţie în care Nadia, încă îndurerată, evocă propria lor depărţire când argumentele lui Radu fuseseră identice cu cele invocate faţă de Adina. Cu toate astea împăcarea are loc, deşi cu siguranţă Radu va recidiva.
Interesant este că la Negoescu nu se simte nici o urmă de misoginism (trăsătura frecvent întâlnită la regizorii mai vârstnici decât el). Dimpotrivă. El nu spune “femeile sunt proaste”, cum ar face-o Radu Muntean de pildă, ci încearcă faţă de ele un fel de compasiune pentru că sunt victimele abuliei masculine, a indeciziei şi lipsei de responsabilitate a bărbatului permanent dezamăgit de ceea ce are şi în căutarea unui ideal imprecis conturat. În ciuda agitaţiei încăpăţânate care îl cuprinde pe Radu în încercarea de a o regăsi pe Nadia, peste tot filmul pluteşte un aer de plictiseală, de rutină, de modestie intelectuală. Discuţii fără rost, glume fără haz, sentimente fără viitor.
Poate că
O lună în Thailanda, care pânâ la urmă este povestea unui triunghi mai mult sau mai puţin amoros, ar merita o discuţie mai largă în contextul unei analize a temei cuplului în noul cinematograf românesc şi, de ce nu, în societatea românească actuală.