Un film admirabil

     Iată un film de o calitate specială pe care nu mă pot abţine să nu-l admir. Este în el o doză apreciabilă de inteligenţă învăluită într-un farmec gracil şi fluent. E şi o compo­ziţie de o dezinvoltură atât de savantă, încât artificiul e inundat de viaţă fără să se dizolve. Nici o propoziţiune proclamată, nici un ade­văr enunţat: totul sugerat subtil şi insidios, cu un aer de hai-să-arătăm-cum-se-face-un film, dar în ciuda acestei libertăţi arbitrare nu i-am putut găsi nici o gratuitate.
     „Studiile" pe care le întreprinde Tatos aici sunt de cel mai înalt interes. Primul e şi cel mai simplu: discursul filmării se întretaie cu discursul vieţii în sectorul unui ins nepreve­nit, care ia situaţia din obiectiv drept situaţie obiectivă, participă până la înduioşare la o scenă veristă (cu un student sărac, ieşit din spital şi căutând puţină căldură de Revelion), dar protestează vehement când se vede ex­matriculat subit de real de către industria de ficţiune care e Cinematografia (sau, cum crede insul, Televiziunea). El admitea perturbarea lui intimă de către o decurgere adeva­rată; păcălit, se simte inevitabil şi frustrat. Realul şi artificiul se suprapun o bună parte din secvenţă — până la confuzie. Curios este că dacă omul de rând, pasagerul, reuşeşte să-şi regăsească — prin protestele lui — identitatea, cineaştii nu şi-o mai regăsesc Pentru ei artificiul devine chiar substanţa  propriilor lor vieţi, şi din el (cum o arată mal multe intermedii) nu mai există ieşire.
     Al doilea studiu e de o truculenţă caracte­rologică izbitoare şi dă o beţie de autentic pe care am încercat-o rar. Pătărania gestionarului de local, ale cărui ricoşeuri şi meandre în­tre aroganţă şi slugărnicie ne sunt îndeobşte cunoscute, compromise cum au ajuns de atâtea clişee revuistice, capătă în acest film o frăgezime curioasă. Recunoaştem toate amănuntele ca fiind perfect adevărate, dar surpriza microdetaliului semnificant e atât de mare şi de bine lucrată, încât în plin truism ne simţim totodată în plin inedit şi cel mai cras banal se încarcă de cea mai flagrantă-surpriză. Gestionarul lui Tatos, şi al excelentului Mircea Diaconu, e un pui de lele şi un terchea-be­rchea „cum scrie la carte" Dar sub crusta de descurcăşenie vag venală stă un sentimental amărât, avenant şi pus pe confidenţe, un ins rămas pustiu între avuţii şi kitschuri, mitocan înduioşător care încearcă să-şi escamoteze drama, dar e bucuros s-o plaseze unor su­flete înţelegătoare. Tonul celorlalţi, de un fi­resc dezarmant şi nu foarte încurajator, me­topeea obsesivă, relaţiile de plan secund cu subalternii sau cu notabilii locali, dar în spe­cial nevasta reclusă, imobilizată cu picioarele lipite penitent pe marginea sofalei după o să­răcăcioasă aventură, dau un ridicol amar de o calitate artistică pentru mine încă (la noi) neobişnuită. Ce priviri îşi aruncă acei bravi cineaşti care nu doresc nici să-l încurajeze, dar nici să-l jignească pe acest prăpădit şi mofluz dar altfel coţcar şi ambiţios, respon­sabil lovit în inimă! Cât de cursiv şi de fin decurg ei în această interferenţă cu drama care se etalează copios la marginea traseului lor cinematografic, încurcându-i, amuzându-i, înduioşându-i măcar pentru o clipă. Căci stihia filmului, pare a zice Tatos, nu se opreşte la asemenea „marginali", de care viaţa e însă plină şi care, de fapt, îi con­stituie substanţa.
     Al treilea studiu e încă şi mai sus decât ce­lelalte două şi abia mă reţin să nu-i spun capodoperă. Pe malul albiei artistice a unui story canalizat, apare, ca o ciudată excrescenţă de unde nu te aştepţi, şi anume din corpul anonim al figuraţiei, o meta-dramă; la început uşor-parazitară, apoi însă absorbantă şi polară, mai întâi completând şi mai apoi contrabalansând povestea stihială. Acest pa­razit vegetal, acest vâsc, e însă tenace şi plin de vitalitate, el creşte peste canoane, el per­turbă producţia filmului “Fericirea”, şi dintr-o simulaţie mercenară devine o încleştare acută, cu atât mai acută cu cât trebuie reprimată. Drama, câtă este, drama cu ilegalişti, nu stă toată în scenariu, nici în dublele tot mai aproape de reuşită artistică; ea stă şi în soarta acestor doi pensionari loviţi acum de indigenţă, încleştaţi cândva în convulsii poli­tice, nici unul pe deplin culpabil, nici unul pe deplin inocent. Complexul inextricabil al vieţii i-a aşezat azi pe aceşti doi foşti actori ai arenei publice, într-o modestă, sărăcăcioasă figuraţie, pe care vindictele lor nu o mai pot depăşi. Ce contrapunct este aici, ce orchestraţie amplă şi policromă ca să dea cadru acestui „ostinato" monodic, acestei melopei dure, cu tragismul temperat sub zâmbete de circumstanţă! Ce frumos, metodic, artistic avansează descoperirea celor doi, mereu întretăiată de incidente şi zăgăzuită de poziţia tot subsidiară! Geo Barton şi Ion Vîlcu joacă aici cu o linişte încordată cum n-am văzut des, iar montajul e o minunăţie. Ca şi cadra­jele, luminile, operatoria.
     Iată deci cum, pe traseul unui film despre fericire, despre jertfele majore cu care a fost visată şi împlinirile la care a dat loc, plecând din iureşul revoluţionar al începuturilor, se aglutinează mici incidente colaterale, simple Secvenţe neaşteptate ale unei lumi în mişcare, probând rezerve de dramă cotidiană percutantă, sub un înveliş înadins descusut, făcând până la urmă chiar din cineaşti nişte chinuiţi de ţinta unei Fericiri ce trebuie nea­părat realizată cu preţul oricăror greutăţi, de­turnări, dedublări, tristeţi şi sacrificii perso­nale. Cu o eleganţă desăvârşită, filmul lui Al. Tatos, după ce şi-a resorbit confluenţele vag pirandelliene în dialectica dintre conţinător şi conţinut, îşi disimulează şi morala în favoarea unei înţelepciuni subreptice.
     Aş mai vrea să observ, în încheiere, că lu­mea românească este caracterizată admirabil şi că în acest fel Secvenţe devine unul dintre cele mai specifice filme autohtone, un studiu tipologic de o justeţe şi culoare cu totul no­tabile.