Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Un eseu cinematografic


     Mă îndoiesc că mulți oameni care nu-i sunt locuitori au și cea mai vagă ideea despre ce înseamnă cu adevărat „Viața în Valea Jiului“. Alexandra Gulea este unul dintre acești puțini oameni.
Nu gust deliciile demolării, motiv pentru care scriu doar atunci când un spectacol de teatru sau un film îmi oferă bucuria lu­cru­lui împlinit artistic, pe care îmi permit să-l semnalez celor care mă onorează cu încrederea lor. Filmul Matei, copil miner al Alexandrei Gu­lea nu m-a prins pe parcursul celor 80 de minute, cât durează pro­iecția, și la ieșirea din sală nu am avut sentimentul că am văzut un film despre ca­re simt nevoia să scriu.
     M-am înșelat. Lucrurile au evoluat într-un sens cu to­tul distinct de cel pe care îl anticipam. Fil­mul care eram convins că nu mi se va fixa în memorie a început să mă urmărească, să-mi evidențieze în minte sensuri care mi-au scăpat sau cărora nu le-am acordat importanța cuvenită. Nu e numai vina mea. Debutanta în lung-metraj (cu un palmares notabil în filmul documentar) întoarce aproa­pe cu ostentație spatele oricărui ingredient al filmului comercial; refuză sec pon­ci­fu­rile pe care și spectatorul cel mai exigent le gustă când sunt administrate cu is­cu­sin­ță și ne invită imperturbabilă la meditația gravă pe care eseul ei cinematografic ne-o propune. De aici, inevitabila senzație de arid, de răceală și de distanță pe care o re­simți mai mult sau mai puțin incon­for­tabil. Din ce se trage opțiunea Alexandrei Gu­lea pentru o asemenea formulă? Îmi în­chipui că din convingerea că are ceva ex­trem de important de spus și că nu o poa­te face decât într-o deplină fidelitate față de lumea pe care ne-o descoperă: Valea Ji­u­lui. Are dreptate. „Valea Jiului“ nu este un loc pentru care ne trebuie prea mult timp să-l găsim pe hartă. Dar mă îndoiesc că mulți oameni care nu-i sunt locuitori au și cea mai vagă ideea despre ce în­seam­nă cu adevărat „Viața în Valea Jiului“. Gu­lea este unul dintre acești puțini oameni. Un film construit în totalitate pe un băiat de școală primară, care se impune în final ca o efigie a locului în care s-a născut și în care, mai mult ca sigur, e condamnat să-și trăiască viața, este un exercițiu de virtuozitate pe care nu ai nicio șansă să-l duci cu bine la capăt, dacă nu stăpânești la perfecție fiecare detaliu al de­mer­su­lui. Autoarea filmului, sce­narist și regizor, le știe bi­ne, le știe temeinic. Nu bag neapărat mâna în foc că a ajuns să coboare până și în subteran (cu toate că aș ține pa­riul că a făcut-o), dar cu siguranță a forat adânc în sufletele, în mințile localnicilor și a empatizat în totalitate cu ei.
     Nu se întâmplă multe lucruri, nu abundă eve­nimentele în Matei, copil miner. Dialo­gurile sunt laconice, concise. Imaginea se hrănește din vâna de documentarist a re­gi­zoarei, amintind adeseori „lumea de din­colo de lume“ a lui Tarkovski din Călăuza, cu o expresivitate și o forță de por­tanță care spun infinit mai mult decât re­plicile care, în context, ar fi devenit redun­dante.
     Cercurile sunt închise în viețile oamenilor din Valea Jiului și cu șanse minime de sal­vare. Bunicul lui Matei, astăzi o umbră du­pă anii îndelungi petrecuți în mină, în­cearcă să suplinească atât cât poate familia din care s-a ales praful; mama lui Matei a plecat să muncească în Italia, din când în când își permite să dea un telefon acasă, să afle cum se descurcă „ai ei“, și nu re­vine în țară decât pentru câteva ore, cât să-și bage tatăl în pământ. Singurul câștig de care, eventual, se poate bucura: un co­pil făcut cu un „macaronar“ care nu rupe un cuvânt românește. Va pleca cât mai rep­ede din „Vale“, fără să mai apuce să-și ia rămas bun de la fiul care nu o mai re­cunoaște ca mamă. Matei, învins de sen­timentul copleșitor al abandonului, nu-și găsește locul într-o clasă școlară; pleacă într-o călătorie inițiatică, ajunge și ră­tă­cește câteva zile printr-un București ce are mai curând aerul unei necropole decât al unei capitale europene; se urcă în tren și se întoarce definitiv învins în locul în ca­re îi este sortit să-și ducă zilele. Matei, co­pil miner este mai mult decât titlul fil­mului: este o profeție. S-a născut și îi este dat să meargă pe urmele unei vieți în care soarele, lumina, în general, sunt bucurii la care se aspiră.
     Nu știu dacă sintagma „performanță ac­to­ricească“ este cea mai potrivită când scriu despre Alexandru Czuli. Expresivitatea con­­centrată, dureroasă, naturalețea lipsită de orice inhibiții dau personajului o alură ce nu are nimic cu prestația unui debutant. M-am interesat cine este; dacă e un copil să­nătos, dacă nu prezintă cumva o formă de autism și cum s-a ajuns la el. Elev în clasa a VI-a într-o școală din Vulcan, per­fect sănătos, cu o apetență exersată pen­tru muzică. A fost selectat dintre sute de bă­ieți de vârsta lui, după ce regizoarea a vi­zitat 30 de școli din Valea Jiului. Tatăl lui, cum altfel? este miner. Nu știu ce își dorește Alexandru Czuli de la viață și pe ce drum ar vrea să meargă. Dar felul în ca­re a „jucat“ rolul mi se pare impresionant și, cine știe, poate... „acolo sus cineva îl iu­bește“ și îi va da șansa unei alte vieți decât cea căreia îi pare predestinat.
     Pe Remus Mărgineanu nu l-am văzut de ani. A fost o prezență notabilă pe scena Na­ționalului craiovean și extrem de frec­ventă în filmele românești. O legislație prost croită l-a alungat din teatru, iar dezi­nteresul regizorilor români (în ge­ne­ral) pentru actorii din provincie l-a arun­cat în uitare. Partitura pe care i-a oferit-o Alexandra Gulea a însemnat pentru Măr­ginean șansa unei performanțe actoricești. S-a achitat cu brio. Din păcate, nu a fost pre­zent la premieră. Sper că ecourile înde­lungilor aplauze care au izbucnit la invo­ca­rea numelui lui au ajuns la el și i-au adus o bine meritată bucurie.
     Aș mai avea multe de spus despre acest film care „nu mi-a plăcut“ și la care, pe mă­sură ce trece timpul, mă gândesc ca la un lucru important. Nu mai am spațiu ti­pografic. Dacă timpul vă permite, duceți-vă să-l vedeți. Mea culpa: merită!
 
 
 
(Revista 22, 17.12.2013)

Tags: alexandra gulea, cronica de film, matei, copil miner, radu f alexandru

Comments: