Aura Puran vine din familia acelor istorici care, la rândul lor, se trag din cea a arhiviştilor. Ani de zile a fost unul dintre stâlpii Arhivei noastre. Întâmplându-se să aibă şi talent de critic, într-o filă scrisă de ea poţi savura deopotrivă meticulozitatea cu care este împins la suprafaţă amănuntul istoric, dar şi farmecul chiţibuşăriei, în linia unui D.I. Suchianu. Miroase cinematograful de la distanţă, precum pisica şoarecele, iar dacă îi dai un singur cadru îţi reconstituie, asemenea unui Cuvier cu osul său, întreg filmul. Nu jură decât pe certitudini. Cartea sa despre
Paul Călinescu începe ex-abrupto: „Care este de fapt generaţia lui Paul Călinescu? La noi deschizătorii de drumuri au fost un Grigore Brezeanu, un Constantin T. Theodorescu, un Gheorghe Ionescu sau Eftimie, Voiculescu, toţi născuţi spre sfârşitul secolului trecut. Autoarea îi stabileşte rapid locul în „cea de a doua generaţie de pionieri" în mijlocul căreia s-a afirmat ca un adevărat cumulard de priorităţi: „primele premii internaţionale şi primul nucleu de cinematografie instituţionalizată, primul film în culori şi prima prezenţă românească la o televiziune internaţională". Semnatarul
Ţării moţilor, documentarul distins cu cel dintâi premiu la un festival cinematografic (Veneţia, 1939), este analizat în întreaga amplitudine a vocaţiei sale pentru un gen care mai târziu va face şcoală. Cei mai puţin familiarizaţi cu trecutul filmului nostru, vor afla amănunte şi despre cel de-al doilea documentar răsplătit şi el tot la Veneţia, doi ani mai târziu:
România în lupta împotriva bolşevismului, despre care, din motive lesne de înţeles, mult timp nu s-a putut vorbi. Unele teme ordonatoare sunt depistate şi în opera de ficţiune a lui Paul Călinescu, de la
Răsună valea din 1947 la
Titanic vals (1964), acestea din urmă fiind analizate în contextul epocii căreia artistul a încercat să i se sustragă cu inteligenţă. „Revăzute" de Aura Puran, filmele stârnesc, cred, pofta de a fi cunoscute, ceea ce nu este puţin lucru.
(Adevărul literar şi artistic, 7 septembrie 1997)
Cartea de film. Paul Călinescu
de Rolland Man
Întotdeauna mi s-a părut extrem de greu să scrii despre pionierii cinematografiei şi, în general, despre deschizătorii de drumuri din orice domeniu. Capcanele care îi pândesc pe cei care se încumetă să o facă sunt nu puţine. Unii fac din orice pionier un geniu, încercând cu orice preţ să se convingă de faptul că primul este şi cel mai bun, găsind calităţi şi acolo unde ele nu există. Alţii, dimpotrivă, sunt gata să nege orice merit unor cineaşti care au însemnat ceva, măcar că au făcut un mic pas înainte într-o cinematografie naţională.
Este meritul Aurei Puran de a fi reuşit să ocolească aceste capcane, să sublinieze ceea ce este de reţinut şi să înlăture balastul din opera unui cineast ca Paul Călinescu, „predestinat a fi pionier”, după cum citim în primul capitol al monografiei. E drept, un pionier din a doua generaţie, dar o generaţie de cineaşti a căror carieră a fost amputată sau schimbată într-un mod neaşteptat şi ireversibil după 1944.
Între România în lupta contra bolşevismului (1941) şi România pe drumul democraţiei populare (1948), două dintre filmele lui Paul Călinescu, sunt doar şapte ani, dar un capitol întreg de istorie. Titlurile spun totul. Cum s-a adaptat regizorul noilor condiţii specifice „democraţiei populare”? Cum a reuşit să continuie să filmeze, câte compromisuri a trebuit să facă? Răspunsurile la aceste întrebări sunt sugerate discret, pot fi citite printre rânduri, în declaraţiile cineastului de la sfârşitul volumului, sau în comentariile întotdeauna pertinente ale autoarei.
Ceea ce merită să fie scos în evidenţă din filmele regizorului apare în capitolul „Cineastul — prin filmele sale”, în care — o idee fericită — se renunţă la o prezentare cronologică, pas cu pas, a operei sale, în favoarea evidenţierii unor constante ale creaţiei — natura, peisaj citadin şi peisaj industrial, peisaj uman etc. O menţiune aparte pentru umorul cineastului, dovadă că românii supravieţuiesc adesea prin râs.