​Un creator de atmosferă

     Cineaşti scenografi: arh. Aureliu Ionescu
     Interioare aşezate, mobilate cu un gust rafinat în respectul tradiţiei de civilizaţie seculară a societăţii ardelene, puse remarcabil în evidenţă de o imagine ce le descoperă pe etape de la prim-plan la cadru general, aşa cum ne-au apărut ele în ultima premieră românească Castelul din Carpaţi, în regia lui Stere Gulea — mi-au reamintit de multe dintre decorurile cu iz misterios ale arhitectului Aureliu lonescu, decoruri concepute pentru aproape 40 de filme. Cum ştim însă, valoarea nu aşteaptă neapărat numărul... anilor şi nici al decorurilor. Personalitatea artistică a lui Aureliu lonescu s-a impus — după un scurt moment ca asistent-scenogral la Pădurea spânzuraţilor — de la primele sale decoruri pentru Duminică la ora 6 şi Dimineţile unui băiat cuminte. Prezenţă constituită, el îşi dovedea mobilitatea necesară adaptării la lucru cu regizori şi subiecte dintre cele mai diverse. ÎI regăsim astfel de-a lungul a două decenii de activitate acoperind o gamă extrem de nuanţată de teme şi momente: de la filmul istoric naţional (Ştefan cel Mare) la cel de aventuri de import (seriale după Fenimore Cooper, Jack Lon­don sau primul western autohton, Profetul, aurul şi ardelenii), de la filmul insurecţiei (Cerul începe la etajul III), la cel politic-­poliţist (Conspiraţia) sau la filmul de actualitate imediată al oraşelor sau şan­tierelor noastre. În această versatilitate extremă se citesc însă constant două la­turi ale unei aceleiaşi curiozităţi artistice: prima îţi pare a fi curiozitatea descoperirii regizorilor la debut. Aureliu lonescu a lu­crat cu Pintilie la Duminică la ora 6, cu Dinu Tănase la Trei zile şi trei nopţi, cu Nicolae Mărgineanu la Un om în loden, cu Nicolae Corjos la Ora zero. O a doua latură a curiozităţii artistice a scenografuiui pare a se manifesta în atracţia faţă de peisa­jul necunoscut, straniu chiar, urmărind să-i descifreze sensurile şi adesea să prelun­gească misterul unui peisaj natural în valen­ţele dramatice ale decorului construit. Pă­durea pierdută, după scenariul lui Mihnea Gheorghiu, în regia lui Andrei Blaier, pune cel mai bine în evidenţă această relaţie aparte, dintre un decor natural de basm şi vrajă, reflectat în străzile şi casele construite de scenograf, adică în locurile ce găzduiesc drama celor doi fraţi îndrăgostiţi de aceeaşi fată. Predilecţia pentru straniu s-a lăsat observată şi în epava imaginată în largul mării, într-un film de altă factură, Şapte zile al lui Mircea Veroiu.
     La veşnic deschisa dilemă a scenografilor între decorul, cum spun ei, care «se vede» şi cel ce «nu se vede» pe ecran, Aureliu lonescu înclină către cea de a doua formulă, adică către decorul lucrat pentru a oferi actorului, operatorului şi regizorului, în care recunoaşte autorul suprem al filmu­lui, cadrul în care ei să poată evolua în voie, iată de ce Aureliu lonescu mizează mai mult pe efectele de atmosferă necesare dramatismului povestirii şi psihologiilor personajelor. Într-o posibilă antologie a scenografiei de film românesc, câteva ast­fel de decoruri de atmosferă create de Aure­liu lonescu nu ar putea lipsi. Şi mă gândesc la magazinul cu scara în dantelă metalică şi cu rochia de mireasa din vitrină din Dumi­nică Ia ora 6, la locuinţa de la ultimul etaj al unui hotel demolat, acolo unde se leagă dialogul secret dintre mare şi «mijlocaşul la deschidere»; mă gândesc la cuibul ban­diţilor din casa dezafectată a boierilor arădeni, pe pereţii căreia, ca într-o carte, se pot citi etapele unei revoluţii (Trei zile şi trei nopţi). Sunt doar câteva exemple ca­racterizante pentru stilul unui scenograf al cărui decor nu este nici personaj, nici fun­dal, ci atmosferă.