Dacă nu l-aș cunoaște de atâția ani, dacă nu i-aș ști filmele — cele documentare, cele anchete, cele scormonitoare — poate că i-aș ura «Bun venit,
Alexandru Boiangiu în filmul de actualitate», și abia după aceea i-aș spune cât de bun mi se pare venitul, cât de film filmul, cât de actual actualul. Dar Al. Boiangiu nu a venit în filmul de actualitate, acum, cu acest
Un zâmbet pentru mai târziu. El se află demult în filmul de actualitate. Documentarele lui dramatizau artistic. Anchetele lui exploatau cu patimă actorul din omul surprins prin crăpătura ușii. Filmele lui gemeau de probleme actuale, de subiecte actuale, de capete de fir pentru zeci de filme «de actualitate». Nu, nu i se poate spune «bun venit!» unui om care se află la el acasă, de asta sunt sigură. Aș vrea să fiu la fel de sigură că se cade, că e cuviincios să-l întreb pe acest om, de ce din toată casa ne-a deschis tocmai camera asta de oaspeți, curată e drept, spațioasă, nici vorbă, dar care seamănă atât de mult cu alte camere de oaspeți în care am mai fost găzduiți.
De ce l-aș mai întreba pe acest om care e la el acasă și are tot dreptul să nu-mi răspundă, de ce mârșăvia pusă la cale de acest inginer seamănă atât de bine cu o mârșăvie pusă la cale de alt inginer, în altă cameră-film, în altă peliculă precedentă? De ce personajul meșterului Runcu îmi aduce atât de bine aminte de personajul unui alt meșter, întâlnit tot pe pânză și nu demult? De ce acel clișeu, cu ședințe-clișeu, cu prezidiul-clișeu, cu acel «tovarăș» ridicat în două picioare, pus să încondeieze, să înfunde, să «afară cu el că nu e demn»? De ce să mă izbesc iar de o aceeași schemă dramatică pe care o cunosc din celelalte filme-camere de oaspeți vizitate și vizionate în ultima vreme?
Firește, astea sunt conflictele, problemele, cadrul și cadrele, înfruntările și confruntările multora din filmele noastre de actualitate de acum și de acum 20 de ani. Fantezia a numeroși scenariști n-a trecut încă pragul acestui tip de film-cameră de oaspeți. lar noi, noi publicul și noi necreatorii, am deschis ochii și am tăcut în gând cam așa: Bine că e curată. Bine că e spațioasă. Bine că ne încap bagajele în ea. Bine că are mobilă nouă. Bine că e într-o uzină. Sau pe un șantier. Sau în altă uzină. Sau pe alt șantier. Și ce dacă prin ea trec mereu aceiași oameni, încleștați în aceleași conflicte? Ăștia sunt oamenii. Astea sunt conflictele. Cunoaștem și noi cazuri cu ingineri care... cu cifre care... cu planuri care... cu directori care... cu maiștri care... E adevărat... că mai cunoaștem și cazuri foarte multe în care inginerii nu fac asemenea blestemății, iar maiștrii nu sunt niște scheme... Dar acelea sunt alte cazuri, acelea sunt alte camere, ajungem noi și în ele, mâine, la anul. Până una-alta, bine că am ajuns aici. Bine că avem ce cu ce compara. Chiar dacă seamănă. Chiar dacă conflictul este cunoscut și recunoscut... Și totuși binecuvântat fie acest «și totuși» — în acest scenariu suferind foarte mult de pe urma schematismului există secvențe autentice pe care marea experiență a unui regizor-documentarist le-a știut exploata cu mare artă. Este secvența petrecerii, a balului, un bal ca pe vapoare, cu clasa I și clasa a II-a, cu băieți care dansează împreună, cu fete care apar «salvatoare», atmosferă de sâmbătă seară într-un oraș cu bărbați mulți și femei puține, oraș de profesie masculină; și mahmureala de după petrecere; și conflictele neuzinale și neprincipiale soldate principial cu o dragoste curată. Dialogurile sunt inconsistente, din mijlocul lor se ridică, la un moment dat, chelia măreață a lui
Marin Moraru pe post de mefistofelic director tehnic și, cu o eleganță pe care funcția i-o imprimă, rostește o frază scurtă și cuprinzătoare subalternului netot. Și tot din acel dialog atât de puțin pregnant scoate
Olga Tudorache acel «Îl am aici, pe Runcu» însoțit de o bătaie voluntară și tandră (ca tot personajul acestei «tovarășe») pe servieta cu dosare, căci ea este tovarășa cu dosarele... Personajele sunt în general bine cunoscute, tipice, dar la un moment dat există în prezența actorului un fior care depășește clișeul: pătrățosul de Runcu pare că mai are pe undeva, prin preajmă, o coadă de coasă pe care acuși-acuși o să se sprijine; tinerelul acela abia trecut din UTC în partid, care refuză copilărește «un sanviș neprincipial», zâmbește într-un fel anume, un fel memorabil (este și acela unul din zâmbetele filmului) în sala de ședințe, când se face dreptate.
Și totuși regizorul, acest documentarist care făcea din orice om de pe stradă un actor, pare că se înțelege greu cu actorii săi, sau ei se înțeleg greu cu el, nu e limpede, limpede este doar neînțelegerea. Dar această neînțelegere piere ca și cum n-ar fi fost, de îndată ce acțiunea se mută în fața cuptoarelor, acolo unde Boiangiu este demult la el acasă. Acolo, nu mai există picior de actor. Ei se numesc mai departe
Dumitru Furdui,
Octavian Cotescu,
Mihai Mereuță,
George Motoi, Ștefan Radof, Al. Visu, etc., etc., dar starea de spirit a tuturor, începând cu a regizorului, probabil, e alta și aparatul lui
Costache Dumitru-Foni se mișcă altfel, pentru că el, Foni, vibrează altfel, poate pentru că vâlvâtaia aceea filmată ca o cunoștință veche și iubită împrăștie peste toți și peste noi, o căldură adevărată, de cuptor adevărat, de hală adevărată în care cineva vine din când în când să ia o gură de apă — sau de foc, căci apa aceea e roșie ca focul; cineva moare — la țară se moare pe cuptor, aici într-un dramatic accident, se moare în cuptor; altcineva urcă în goană aceeași scară urmărit de aceeași privire, o scară către mai târziu. Acel cineva zâmbește pentru mai târziu, glumește pentru mai târziu, se teme pentru mai târziu, își trage sufletul pentru mai târziu. Totul e pentru mai târziu, pentru că acum, adică atunci, în 1959, când se petrec toate cele văzute în acest film — nu avem timp de zâmbit. Acum, adică atunci, trebuie să lămurim cine e de vină, să căutăm adevărul, să știm adevărul, pentru ca știindu-I, să ne putem întâlni cu toții în final, pe un peron modest, la o oră foarte matinală și să-l așteptăm pe cel care a reparat cuptoarele sub pază. Să-I așteptăm ca să-i vedem decorația. Să-I așteptăm cu o floare, cu un zâmbet și cu viața care se deschide într-un final deschis și el, spre mai târziu...
Păstrez din filmul lui Alexandru Boiangiu mai ales acest zâmbet. Pentru noi și pentru film, și pentru filmul de actualitate, zâmbetul acesta, dragă Alexandru Boiangiu, zâmbetul rămâne într-adevăr pentru mai târziu...
