Este sigur că Moisei, satul ras de pe faţa pământului acum 35 de ani de către nazişti, dar şi Moisei — oamenii aceia care au pierit atunci, făcând într-adevăr din ei şi din satul tor o «ultimă frontieră a morţii», se cereau amintiţi azi, nu doar în vorbe, nu doar în coroane de flori, ci şi în fapte, într-o «faptă», de pildă, numită film. Este la fel de sigur că
Virgil Calotescu era omul potrivit pentru o asemenea amintire. El are Moiseiul la suflet, demult, cu zece ani în urmă l-a şi «povestit» într-un documentar numit «Eroii nu mor niciodată». Documentarul său pornea, ca şi mute de azi, de la un alt «in memoriam», monumentul «Cercul bărbaţilor de piatră» închinat, de sculptorul Vida Geza, Moiseiului şi celor 29 de oameni pieriţi atunci, în împrejurări tragice. Şi documentarul de acum zece ani şi filmul de azi sunt două fapte cinematogratice cuvenite, două gesturi fireşti în faţa istoriei şi a celor care au făcut-o, trăind-o, trăind-o ca în cazul celor 29 din Moisei, până la capat, până la moarte. Este la fel de sigur că un film, care să cuprindă toate cele douăzeci şi nouă de vieţi secerate înainte de vreme, era greu de imaginat şi mai greu de realizat.
Scenaristul Nicolae Jianu a ales, aşadar, cu faptele istoriei alături, dar şi cu frâul imaginaţiei lăsat liber, câteva personaje-cheie, în acelaşi timp declanşatoare, martori şi victime ale evenimentelor. În mare, personajele filmului se ordonează În două tabere: ocupanţii, maiorul Körner şi oamenii săi — şi ocupaţii — satul cu reprezentanţii lui, comunistul lon Simedrea şi oamenii săi. În interiorul acestor două tabere se urmăreşte, de fapt, reprezentarea fiecărei categorii umane şi sociale din momentul respectiv. Maiorul Körner are în preajma un aghiotant, neamţ fireşte, dar simpatizant al moiseienilor şi un translator horthyst, deci simpatizant al naziştilor. Alături de comunistul Simedrea se afla învăţătorul Andrei Coman, soţia lui lulia, Vlaşin — tatăl ei. Vălean — meşterul crestător în lemn (trimitere la sculptorul Vida Geza), Covács-báci. Cele două tabere sunt puse într-un dublu conflict: cel istoric, dintre ocupanţi şi ocupaţi — viitoare victime, şi cel omenesc, creat de «pasiunea» maiorului Körner pentru soţia învăţătorului. Finalmente, cele două conflicte se dovedesc a fi unul singur, eşuata poveste de dragoste a maiorului merge pereche cu eşecul acţiunii lui de construire, acolo, la Moisei, a unei linii de fortificaţii, ultima linie de rezistenţă a naziştilor pe pământul ţării noastre. Filmul se leagănă astfel permanent între linia intimă — relaţia Körner-lulia. lulia-Andrei şi liniile istoriei — planul partizanilor din Moisei şi anume aruncarea în aer a fortificaţillor naziste.
Daca «Eroii nu mor niciodată» mărturisea aspiraţia unui documentarist către filmul de ficţiune.
Ultima frontieră a morţii trădează provenienţa de documentarist e unui regizor devenit «de ficţiune». Figuraţia este alcătuită din oameni ai locului. Pasiunea lui Körner pentru arhitectura maramureşană este privită cu ochi de documentarist, dar comunicată vizual în cadre compuse cu mare grijă pentru efectul artistic de operatorul
Vivi V. Drăgan (în general atent la cele două linii ale filmului). Chiar şi uciderea celor cinci, în timpul dansului cu măşti comandat de Körner, transmite în acelaşi timp interesul fostului documentarist şi dorinta de spectaculos a unui regizor care simte şi nevoia şi importanţa spectacolului cinematografic. Chiar şi coloana sonora (ing. Alexandru Ureche), rând pe rând dominată de muzica tânărului compozitor
Anton Şuteu (foarte exactă ca atmosfera) şi zgomotele acţiunii, păstrează în echilibrul ei ceva din semnul dublu impus de formaţia regizorului. Mereu între document şi ficţiune, filmul se «rupe» uneori, rămânând, în sine, document reconstituit (scenele din interiorul fortificaţiilor, prezenţa femeilor în faţa casei în care au fost închişi ostatecii, incendierea satului) şi ficţiunea constituită din scenele de intimitate. Intimitatea relaţiei Körner-Iulia, intimitatea relaţiei lulia-Andrei, intimitatea chiar a micului colectiv de oameni condus de Simedrea. Aceste «rupturi» se repară cel mai adesea graţie distribuţiei, gândită parcă în acest scop. Emfaza, rând pe rând zâmbitoare şi crudă, cu care-şi construieşte lon Dichiseanu perfida figură a maiorului Körner, alăturată portretului de Hemingway maramureşan a lui Valean (
Zoltán Vadász) creează echilibrul între «făcut» şi «trăit». Între ficţiune şi realitate. Simplitatea — paradoxala simplitate a jocului
Marianei Mihuţ (lulia), paradoxala pentru că, încărcată de nuanţe, se «leagă» perfect de imaginea acelui Vălean care, la rândul lui, trimite la imaginea ţăranului maramureşan. Legătura continuă prin Covács (Ştefan Török) şi Vlaşin (lon Săsăran), urcând de data asta în trepte prin personajul învăţătorului (
Emanoil Petruţ) până la Simedrea (Stelian Stancu). Pe de altă parte, între negativul Gaspar (Siegfried Siegmund), translatorul lui Körner şi negativul Gîldău, personaj jumătate nebun, jumătate viclean, în ansamblu dezgustător şi jalnic (din care
Florin Piersic face un şocant rol de compoziţie), unul frumos si rece, celălalt slut şi cu minţile înfierbântate de nebunie, se creeaza o legătură intimă, dar vizibilă: ei sunt cele două feţe ale fanatismului. După cum aghiotantul lui Körner (Ştefan Radof) realizează, prin buna lui credinţă şi intenţie, legătura dintre poporul pe care-I reprezintă şi poporul chinuit al Moiselului. Fără îndoială, distribuţia este punctul forte al filmului şi cea mai importantă demonstraţie de intuiţie regizorală a lui Virgil Calotescu. Fiecare din actorii citaţi «dă» tot ce trebuie filmului pentru echilibrul lui, nu doar tipologic, ci şi psihologic. Tot ce trebuie, dar şi tot ce este omeneşte posibil într-o schemă cinematografică cu liniile atât de fixe. De altfel, această schemă se înscrie în cercul alteia: aceea a filmului «între coperţi».
Ultima frontieră a morţii porneşte de la momentul de reculegere în faţa «Cercului bărbaţilor de piatră», porneşte cu un şi el adesea întrebuinţat: «Îţi aminteşti?», pretext de aducere aminte şi se încheie în acelaşi loc, cu o frază frumoasă, şi ea omenească, rostită de Iulia – Mariana Mihuţ: «Ar trebui schimbată plăcuţa. N-au fost 19. Au fost mai mulţi»....
În mod vizibil, autorii au dorit să umanizeze schema binescunoscută. Ei au încercat să facă din
Ultima frontieră a morţii filmul unor conflicte omeneşti, determinate într-un anume moment istoric pentru viaţa oamenilor şi pentur cursul istoriei deopotrivă. Încercarea, chiar dacă nu pe deplin reuşită (din pricina prea deselor «rupturi» între planul-document şi planu-ficţiune care pretind tot atâtea eforturi vizibile de «lipire») merită semnalată. Orice încercare de ieşire din vechile scheme este binevenită. Chiar dacă ieşirea se produce pe un teren alunecos care duce la altă schemă. Cu atât mai mult cu cât, în lumea filmului şi pretutindeni în lume, schemele nu sunt din cale-afară prea numeroase. Pentru fiecare gen câteva.
Virgil Calotescu a ales pentru
Ultima frontieră a morţii – încadrabil în genul «evocare istorică» – o schemă mai puţin folosită la noi: aceea a filmului care încearcă să desluşească sensul istoriei filtrând evenimentele prin destinul oamenilor care le-au trăit.
