UItima noapte de dragoste — este „un film de
Sergiu Nicolaescu inspirat din romanul lui Camil Petrescu”, un lung-metraj în două părți semnat de un regizor cu o bogată experiență. Proiectate pe ecran, pentru a doua oară (în 1979, apăreau în filmul
Între oglinzi paralele), personajele literare-și schimbă numele, își modifică dimensiunile, se usucă invadate de banalitate și artificialitate. Din incandescența neliniștilor Iui Ștefan Gheorghidiu nu se fixează pe peliculă decât cuvintele, ce anunță stângăci o tristă poveste de iubire căci narațiunea cinematografică împrumută superficial doar situațiile din roman, restructurându-le grandilocvent („teoria cunoașterii” nu se mai rostește, degajat și tandru în fața soției; ci îmbracă veșmintele conferinței ce impresionează un auditoriu select), sau explicitându-le rudimentar (întâlnirea rudelor și mocnitul dialog al speranțelor de moștenire, de la prânzul anual, oferit de unchiul cel atât de bogat și avar, se mută în fața cavoului, transformându-se într-un fel de reprezentație grotescă, provocată de un bunic hâtru — acesta fiind tocmai metamorfozarea filmică a sumbrului Tache Gheorghidiu). De altfel, scenariul construiește și alte noi biografii: mediocrul Grigoriade, „un vag avocat, foarte căutat de femei”, dobândește alură de jurist important, veșnic preocupat de mari afaceri; mai mult, voința cineaștilor de a-l înnobila îl scoate din spatele frontului și îl poartă în primele linii, unde i se rezervă o moarte spectaculoasă. Iar eroul principal nu mai este intelectualul îndrăgostit de abstracțiuni, analizându-se în două ipostaze ale vieții, aflate în spiritul său Ia poli opuși, ci se recomandă în suita imaginilor mai ales ca un sculptor fără talent, continuu, torturat de gelozie și sub ploaia de gloanțe, și în momentele de izolare. Din refuzul obsesiv al trivialității și trufașelor orgolii, din puterea de a disprețui goana după avere, frivolitatea sau suficiența celorlalți, lui Tudor Gheorghiu (umbra cinematografică a lui Ștefan Gheorghidiu) nu-i rămâne decât neînsemnatul zbucium al bărbatului gândind neîncetat la eșecul dragostei „absolute”. Finalul filmului ― interpretând, în tușe groase, nu deznodământul din „Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război”, ci notația din „Patul lui Procust” despre destinul lui Ștefan — îl aduce în fața plutonului de execuție pentru „dezertarea”, disprețuită și incriminată de el însuși. Comparația dintre romanul lui Camil Petrescu și pelicula recentă reliefează și alte discordanțe — de la aplatizarea detaliilor (merele nu mai sunt culese din livadă și nici nu sunt scoase din buzunarul unui inamic mort, ci sunt aduse de un ostaș), până la deformarea replicii emblematice pentru întreaga creație a scriitorului („Câtă luciditate, atâta pasiune/ existență și deci atâta dramă”, devine în film „Câtă luciditate atâta fericire și dramă”!)
Discursul cinematografic răstoarnă echilibrul dintre conștiințele imaginate de Camil Petrescu; existenței solitare, măsurând și judecând tragica întinare a valorilor i se opun, în succesiunea secvențelor, cu o greutate cel puțin egală, alte „viabile” moduri de viață — eroii interpretați de Sergiu Nicolaescu, de
Sebastian Papaiani sau de
Ion Besoiu. Tudor (
Vladimir Găitan) devine în fața soției sale (personaj întruchipat de actrița poloneză Ioana Pacula) și a lumii, o fantomă a iubirii și geloziei; el preia derizoriu atitudinea rivalului său — atunci când participă la licitația fabricii — îl concurează, mimându-i chiar gesturile — camera de luat vederi urmărește, rând pe rând, curajul de pe câmpul de bătălie al unuia și strădania celuilalt de a-l imita. Și tot în paralel, ca un alter-ego al persanajului principal apare și Orghidan. El dobândește esențiale funcții, de confesor, camarad de arme, protector al lui Gheorghiu; cu el își confruntă gândurile în timp de pace, el îi obține mult așteptata permisie și tot el pornește la asalt împreună cu soldații conduși de prietenul îndrăgit, uitând (?) de ai săi. Totuși către sfârșitul filmului Orghidan dispare, înIăturat brusc din centrul evenimentelor și înlocuit printr-un alt bonom sfătuitor. Libertatea de lectură (desigur, acceptabilă și atunci când se ecranizează un text clasic) se consumă astfel în gol, fără a reuși să edifice independent decât o operă cinematografică modestă.
Pelicula
Ultima noapte de dragoste se alcătuiește greoi de-a lungul a două ore, Tudor își cheamă în tăcere, ori monologând, amintirile. Imaginile ilustrează sentimentele declamate din off, alcătuind indecise un flux fie ordonat, fie discontinuu; unele flash-back-uri se repetă monoton, iar cele două subtitluri („13 august 1916”, „noiembrie”) încearcă să marcheze și să orânduiască timpul real.Deși întâmplările se doresc înlănțuite emoțional, tensiunea nu se ivește nici la nivelul dramelor individuale, nici la cel al suferințelor colective. Căci prezentarea războiului este elaborată în reci planuri generale, astfel încât se valorează, mai mult decorativ, tirul de artilerie și exploziile sale atent organizate, în timp ce eroii anonimi, fără „istorie” în acțiunea propriu-zisă, sunt descoperiți în treacăt, expunându-și rănile ce sângerează abundent, ori sunt ca niște neînsemnate contururi, pe pământul întunecat de rnoarte. În schimb se alternează conștiincios aceleași grăitoare priviri ale protagoniștilor; actorii (să-i numim, alături de interpreții principali, pe
Gheorghe Dinică,
Ernest Maftei sau
George Mihăiță) au ținuta potrivită rolurilor (ba, poate, chiar și a personajelor literare), dar se supun și se închistează în partiturile simplificatoare, copleșiți de decorurile supraîncărcate sau de peisajele cu voită aură poetică.
Ultima noapte de dragoste se încadrează printre pariurile ambițioase, dar neizbutite, ale lui Sergiu Nicolaescu; zig-zag-ul grăbit, printre genurile cele mai diferite — pelicule de actualitate și pentru copii, comedie și ecranizări „libere” — cineastul atât de iubit de public și-a risipit, din păcate, coerența și sobrietatea demonstrate anterior, în spectacolul ritmat al marilor producții istorice (
Dacii sau
Mihai Viteazul), în dinamismul serialului (inițiat
Cu mâinile curate) sau în filmul cu impresionante arhetipuri umane (
Atunci i-am condamnat pe toți la moarte).