Ideea că scenaristul poate să apară din când în când la filmare, la producția filmului său, e atât de abracadabrantă, încât prima oară când m-am ivit, căutându-mi un locușor printre aparate și figuranți, o asistentă i-a spus regizorului la ureche: «să știi că a făcut cineva vreo reclamație»...
Un proaspăt absolvent al Institutului refuză contractul ce i se oferă, deoarece «în altă parte joc numai două zile și sunt plătit dublu, ba îmi mai dă și biștarii înainte». O distinsă și serafică actriță pretinde o sumă exorbitantă; i se spune că personajul ei nu are totuși o întindere atât de mare: atunci își amintește brusc că e foarte suferindă, «de-abia mă țin pe picioare» și capătă un aer atât de rătăcit, încât în loc de ușa de la ieșire o deschide pe cea de la dulap. Un admirabil actor e rugat să primească rolul unui bărbat care are de făcut așa și pe dincolo; admirabilul actor întrerupe expunerea cu o interjecție plictisită, precizează suma pe care o solicită și adaugă net: «dacă-mi dați atâta, stau și-n cap, dansez și pe sârmă, mănânc lame de ras».
Din cei opt interpreți, valoroși, interpreți între 20 și 40 de ani, aflați la filmare — fiecare având de spus trei până la cinci replici în acea scenă niciunul n-a învățat textul. Prin urmare se suflă ca la teatru («că tot facem post-sincron»). Numai artista emerită care se apropie de 60 de ani (patruzeci pe scenă) a învățat perfect replicile, și-a compus, minuțios, personajul și e extrem de atentă ca să nu acopere, din greșeală, vreun partener.
Actorii slabi, ori numai pripiți, ori doar superficiali, trec prin cadru cum merg, adică în mod reflex; când e să stea, sunt așezați de altcineva cu mâna și înmărmuresc exact acolo unde sunt puși.
Pentru
Toma Caragiu scrie în scenariu: «Coboară din mașină, urcă scările, deschide ușa». După o vreme de frământare și discuții cu regizorul, încercări și ipoteze elaborate împreună,
modul în care coboară din mașină,
felul în care urcă scările,
chipul aparte în care deschide ușa, realizează o mică și strălucitoare comedie autonomă în
sensul exact al filmului. La fel se întâmplă cu
Marin Moraru. Și cu
Eugenia Popovici și cu destui alții.
Există și câte un artist care vrea să facă
mai mult, mult mai mult. Are de prins o muscă. Simplu. El însă propune să fie nu o muscă, ci un liliac; să se suie după liliac într-o clopotniță, de unde, neputând să-I prindă, să fie lăsat să cadă într-un lac peste doi îndrăgostiți care se pupau într-o barcă. Regizorul ascultă răbdător și întreabă impenetrabil: «Barca, dacă nu te superi, cum să fie? Violetă sau oranj, cu vâsle sau cu pânze, din evul mediu sau științifico-fantastică?» Numai după aceea se convinge că se poate totuși prinde o musca pur simplu...
