Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​„Tufă de Veneția”


O sută și patru actori, plus un cor și-un dirijor într-o comedie caleidoscopică. Peisaj insolit cu o tufă de Veneția
     Pentru echipa filmului, ziua aceea se putea numi «șoseaua Alexandria la nr. 22». Căci acolo, în fața unei «butici» cu oale, coșuri de papură, ulcioare, papuci de casă, era «platoul» cu șapte mirese manechine și șapte frați balerini, vii și naturali. Virgil Ogășanu cântă «Love Story» cu text revăzut și vizibil îmbunătățit, la urechea unei mirese zâmbitor impasibilă, poate pentru că, la cealaltă ureche, tocmai i-a terminat de cântat Victor Vlase. I-a cântat din gură și la trompetă, și la vioară, exact sub un semn de circulație care avertizează, ca să zic așa «trompetatul» interzis! Pe trotuarul de vizavi lume ca la filmare, dar mai ceva, căci totuși, șapte balerini dansând cu șapte mirese (dintre care una își pierde cu consecvență în focul dansului peruca și rămâne rasă ca-n palmă) nu este un spectacol obișnuit nici măcar pentru o filmare, așa încât până și mașinile care trec — și trec, că șoseaua Alexandria este o șosea circulată — încetinesc un pic să vadă și cei ce trec, ce se petrece. Acelea sunt momentele de disperare pentru baricada echipei, de furie pentru baricada-spectatori de pe trotuarul de vizavi.
     De fapt, aici se petrece acțiunea schiței «Carpeta». «Carpeta» este una din cele 9 secvențe ale filmului Tufă de Veneția. Tufă de Veneția este filmul de debut al regizorului Petre Bokor. Petre Bokor este și coscenarist al filmului. Celălalt scenarist este Valentin Silvestru, care Valentin Silvestru, nu mai trebuie spus cine este. Scenariul lor este alcătuit, cum spuneam, din 9 schițe. Sau secvențe. Sau....
— De fapt Petre Bokor, din ce este alcătuit filmul dumneavoastră? E un film-scheci, poate...
― Noi am găsit o formulă mai bună: comedie caleidoscopică. Un caleidoscop, după cum știți, compune imagini florale sau geometrice, în funcție de cum îl miști. Noi încercăm să-I mișcăm spre o imagine unitară. Împreună, aceste secvențe vor constitui un tablou, să zicem un peisaj.
Un peisaj satirico-umoristic, alcătuit dintr-o colecție de instantanee surprinse în viața de zi cu zi, care, cum se spune chiar în film, va fi «și distracție, dar și povață»..,
― Căci vrem râzând să izgonim...
— ...Prostia, lenea, tembelismul,/ pripa, prea marea slăbiciune/ lichelismul». Văd că știți... Vă mai pot spune că fiecare instantaneu este un personaj și că ele, puse cap la cap, vor alcătui acea colecție de care vorbeam și pe care noi, cu ajutorul filmului, o dorim (citez iar din film) «spulberată în vânt». Fiecare instantaneu are culoarea lui — cel de față, de pildă, va fi verde-prăzuliu — dar de culoare va avea grijă mai cu seamă lon Marinescu, operatorul nostru, și vă asigur că va avea. Țin neapărat să spun — și nu pentru că așa se spune, așa e frumos să spui când debutezi — că am o echipă excelentă, de excelenți profesioniști.
— Aveți și o distribuție nemaipomenită, mi s-a spus. Și foarte numeroasă. 107 actori, mi se pare...
— 104. Să vi-i spun pe toți? Nu! Bine, atunci, printre ei, în ordinea apariției pe ecran, Virgil Ogășanu — ciclist și dirijor, Toma Caragiu — un director intransigent, Ștefan Bănică — fost posesor a trei purcei de lapte, Stela Popescu — o tânără care se întreține din «mileuri», Marin Moraru — specialist în cusut «șinet», Vasilica Tastaman — o secretară care nu știe să calce, Dem Rădulescu — un director care nu se poate îndrepta, Ileana Stana lonescu — o soție care știe să calce, George Mihăiță — însuși «tufă de Veneția», Octavian Cotescu — un tip cu un album imens, Mircea Albulescu — un redactor șef, Ana Széles și Florin Piersic — pur și simplu soții Năsturaș și eu zic să ne oprim aici, că până la 104 ar mai fi cam mult. Mai avem și un cor și un dirijor pe post de «raisoneur» — textul filmului este cel mai adesea în versuri și uneori cântat.
     «V-am dat înapoi cu «amor-amor» voi când dați motor»? — se «leagă» inconștient și suav tot în versuri, inginerul de sunet Andrei Papp, și filmarea merge firesc mai departe.
Timpul doi
     În timpul doi, când soarele arde de orele 13, apar Stela Popescu și Marin Moraru. Miresele au fost scoase din cadru, în locul lor, în fața oalelor și ulcioarelor a apărut o frânghiuță cu «carpețele» de genul «Păunașul codrilor spune-mi de cine mi-e dor», iar printre ele, ea, «Carpeta», eroina instantaneului numărul patru. În prim-plan, așa încât «conținutul ei de idei» sugerat delicat cu creion chimic, să se vadă bine: «Caut fericirea».
     Marin Moraru tot nu dă interviuri. Stela Popescu, da, dar mai târziu. Deocamdată se filmează. Stela Popescu, fata care se întreține din «mileuri» și Marin Moraru, băiatul care știe să coasă „șinet” se întâlnesc în fața sus-numitei carpete care spune clar ce caută ei. Fata e în rochie cu buline verzi, are sprâncene multe, un neg cu firicele în el, soarele o face să strângă ochii și să strâmbe din nas, așa încât, atunci când îl întreabă pe El «Știți să coaseți șinet?» parcă-i dă două palme. «Băiatul» se sufocă într-un costum bleu-vert, cravata cu balerină pictată pe ea îl strânge de gât, și totuși îi zâmbește Ei blajin, când îi mărturisește că da, el știe să coasă «șinet».
— «Să-I fi văzut dimineață când cosea chiar... Era formidabil. De-abia s-a putut filma» — rostește lângă mine Bokor. Mă întorc și mă uit la el. E însăși imaginea fericirii. Se uită la actori ca un îndrăgostit la prima iubită, nu-i e cald, nu vede praful, nu aude mașinile și tramvaiele, nimic. E senin, bucuros, filmează și-i place ce filmează, se vede clar.
     Se schimbă unghiul aparatului. lon Marinescu umblă iute și tăcut pe lângă el —nu știu dacă i-am auzit vocea de două ori în trei ore — îl cheamă pe Bokor cu un «Petre» scurt, liniștit, aproape șoaptă, îi arată cadrul, se sfătuiesc o clipă — scurt, liniștit, calm — apoi se filmează prim-planurile Stelei Popescu și ale lui Marin Moraru. Între timp, Virgil Moise, scenograful filmului, pictează peste semnul «trompetatul interzis», o vioară. De unde înțeleg că și vioara din mâna lui Victor Vlase avea o treabă... Între timp — aici timpul nu se pierde — Doina Levința, creatoarea costumelor, a răscolit magazinul de alături în căutarea unor cămăși de un roz anume, foarte necesare «episodului roz» — căci filmul va avea și un episod roz. Îmi propun să nu uit să întreb care va fi acela, dar n-am timp, Stela Popescu a ieșit din cadru, așa că ma năpustesc: «Stela Popescu mi-ați promis...»
— «Aș vrea ca personajul meu să nu-și scoată umorul din datele fizice, ci din cele interioare. Să fac să i se vadă lipsa de inteligență, limitarea, venind dinlăuntru, nu pictate pe chip. Cunosc femei care nu sunt nici ciunge, nici zălude, dar n-au ajuns ele, așa, să-și găsească fericirea. Aș dori să fie un personaj adevărat, nu o șarjă. E drept că un asemenea personaj se construiește cu migală și cu răbdare și în timp, iar filmul se face repede. În teatru, repetițiile te duc încet dar sigur și din ce în ce mai aproape de adevăr. De adevărul personajului... Dar ce mai, aici suntem la film, așa că noi ne dăm toată silința».
     Stela Popescu are dreptate: filmul se lucrează repede, filmul este un spectacol care se construiește pe loc. Echipa lui Petre Bokor lucrează chiar mai repede decât obișnuit. Repede, dar nu grăbit. Repede în sensul eficienței, al preciziei. Tufă de Veneția nu are timpi morți. Și asta în condițiile platoului «în stradă». Care platou are și hazul lui: în timp ce Bokor stă pe post de Stela Popescu să-i dea replica lui Marin Moraru pentru prim-planuri, în timp ce Marin Moraru îl priveste galeș și-i mărturisește ce știe să coasă el, pe strada, în șirul de mașini, apare încetinind firește, în dreptul nostru, o mașină veche, fără capotă, cu tot motorul fumegând la vedere. Cei din mașină se uită la noi și râd. Noi ne uităm la ei și râdem. Ne desparte un fleac de nimic: în timp ce noi știm de ce râd ei, ei nu știu de ce râdem noi. lar noi râdem, pentru că în «caleidoscopul» semnat Valentin Silvestru și Petre Bokor și numit Tufă de Veneția, există un pătrățel-secvență numit «Bunăvoința». Acolo toată acțiunea se petrece în jurul unei mașini, soră ca aspect cu cea care tocmai trece pe lângă noi. Când vor vedea filmul, cei din mașina de azi vor fi probabil convinși că au servit drept sursă de inspirație. Habar n-au că ei se află în acest film, de la începutul începututui. Cine pe cine inspiră? Filmul, viața? Viața, filmul?
     La ora 3, cu liniște și calm, dar și în zăpușala firească orei și lunei, ziua de filmare se încheie. Rezultatul: aproape un minut din filmul Tufă de Veneția.
(Cinema nr. 8, august 1975)

Tags: eva sirbu, pe platouri, petre bokor, tufa de venetia film

Comments: