​„Tridentul nu răspunde” – cronică de film

     Spre deosebire de recentul Fiul munţilor, care era un film pentru copii mici, chiar foarte mici, prezentul Tridentul nu răspunde e un film pentru copii mari, chiar foarte mari, inclusiv şi mai ales, pentru cei ajunşi la vârsta senilităţii.
     În loc de ursul Mitică (...) care ajuta un băiat, la munte, să salveze o fetiţă din mâna unor răufăcători, fără a-i aştepta pe salvatorii de profesie, aici e vorba de elevul absol­vent Mihai, fiu al mărilor care, împreună cu un băieţel, salvează un vas de la explo­zie, scoţând o mină de război din cala de peşte, nemaiaşteptând nici el pe salvatorii profesionişti.
     Tot spre deosebire de recentul Fiul mun­ţilor (ce să facem, avem nevoie de repere), la care din când în când ne puteam distra, chiar în cronică, aici nu mai avem de ce. Deloc. Pentru că atât elevul salvator, care bineînţeles n-a reuşit la examenul de la facultate, cât şi un marinar, care va deceda la cârma vasului, atât căpitanul care vrea să-şi ajute nepotul, cât şi băietelul care... vrea să-şi mărite mama, au probleme existenţiale grave, la care se gândesc mereu, clipă de clipă, într-o stare specială de prostraţie transmisă şi filmului, fotogramă cu foto­gramă, şi interpreţilor anume aleşi. Am putea să intrăm noi înşine în această «stare patologică caracterizată prin lipsa de reac­ţii la excitaţiile mediului, datorită slăbirii extreme a forţelor fizice şi psihice» (Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică, Buc. 1972), dacă ne-am gândi prea mult în mâna plutitoare, care a stat însă scufundată, ascunsă printre peşti timp de 40 de ani, pentru a-şi relua locul la suprafaţa apei vizibilă de la mare distanţă, în ultima secvenţă, ca să nu mai amintim de alte destine şi peripeţii, tot atât de eliptice şi ermetice cum e elicopterul care decolează şi nu a­junge nicăieri ş.a.m.d.
     Rupându-ne din starea prea adânc meditativă, mai bine să zicem, scurt şi răspicat, că acest film nu distonează prea tare în suita premierelor din ultimul timp, dar câştigă totuşi recordul placidităţii incoe­rente şi egalează argumentele descalificării profesionale, pe care regizorul său le-a mai furnizat în repetate rânduri, semnalate de critică, dar nu şi de casele de filme.
     Întrucât am citit unele versuri ale lui Ila­rion Ciobanu, putem spune că actorul nos­tru (care bine a făcut că n-a apărut în niciun rol din acest film şi bine era dacă nu apărea nici pe generic) e mai norocos poet decât scenarist. Doar despre regizorul Ş.T. Roman nu mai putem spune, în schimb.