Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



​„Trei scrisori secrete” – cronică de film


     În ultima vreme, filmul românesc ne poartă tot mai des și mai direct, în inima problemelor la ordinea zilei. Despre o anume fericire, Proprietarii sunt filme care atacă frontal actualitatea, urcând pe urma unor conflicte și probleme, în care le recunoaștem cu ușurință pe acelea de care se întâmplă să ne izbim în traiul nostru de zi cu zi. Un asemenea film este și Trei scrisori secrete făcut de Virgil Calotescu după un scenariu de Platon Pardău. Nume nou pe lista scenariștilor noștri, ziarist de formație, deci om cu pasiunea faptului de viață, Platon Pardău și-a construit scenariul pe baza unui caz real. Moruzan, eroul principal al filmului, a existat cu adevărat, nu sub acest nume, nu pe un șantier naval, ci la Hunedoara, în persoana unui meșter care, asemenea celui din film, nu știa să menajeze susceptibilități, nu știa să cultive amiciții utile, nici să flateze orgolii, în schimb credea în adevăr și avea obiceiul să spună totdeauna ce gândește. Ca și Moruzan, acel meșter și-a pierdut slujba din pricina acestor «defecte», și a fost nevoie de timp ca să i se facă dreptate. Platon Pardău și Virgil Calotescu au folosit însă acest personaj cu existență reală, numai ca punct de plecare într-un fel de pasionantă expediție în căutarea adevărului. În căutarea vinilor mari sau mici pe care le comitem fiecare la un moment dat față de adevăr, din grabă sau din comoditate, dintr-o prea zeloasă ascultare sau prea pripită suspiciune, acele vini care sigur lovesc în cineva, dar care, la fel de sigur, lovesc în primul rând în noi, atacă și pun în pericol calitatea noastră de oameni, acea omenie de care vorbim atât, darul nostru de ființe gânditoare. Pentru acest dar pledează mai ales Platon Pardău și Virgil Calotescu, și este, cred, o pledoarie care merită toată atenția. De altfel, filmul lor este chiar construit ca un proces. Există un «împricinat», există probe și martori, acuzare și apărare, există chiar și «martorul de ultimă clipă», care răstoarnă spectaculos rolurile de acuzat și acuzator. Un proces mai special însă, pentru că el se deschide în interiorul unor conștiințe nu tocmai împăcate, stârnite cu un simplu și tulburător: de ce? De fapt, de ce a fost dat afară meșterul Moruzan? Prin decizia cui? «Eu nu anchetez nimic, am câteva zile concediu și am venit să te văd», spune cui vrea să-I creadă secretarul de la județ, sosit «întâmplător» pe șantierul naval, dar ca un făcut, discuția alunecă mereu spre cazul Moruzan și acel «de ce?» apare de fiecare dată ca de la sine și începe să funcționeze asupra oamenilor, declanșând o reacție în lanț, pentru că fiecare «trezit» la adevăr și realitate, acționează asupra celuilalt. Lanțul reacției descoperă astfel un lanț al vinovățiilor, care, din aproape în aproape, duc la veriga principală: Obreja. Un foarte orgolios inginer, impecabil din punct de vedere profesional și infam ca om, exact tipul în stare să calce pe cadavre fără să clipească, dacă asta-i satisface ambiția, bolnavă aproape, de a fi «cel care are întotdeauna dreptate». Astfel «cazul Moruzan» se dovedește a fi o simplă răfuială personală. Dar o răfuială care n-ar fi fost posibilă, dacă cei din jur ar fi fost un pic mai atenți la ceea ce se întâmplă cu unul de-al lor, dacă ar fi fost mai puțin grăbiți să «execute», dacă ar fi privit cazul Moruzan ca pe propriul lor caz. Calotescu stăruie tot filmul pe această idee pe care o și subliniază în final, într-o frumoasă secvență de suspens psihologic. Ne aflăm în sala de ședință în care se petrece ultimul act al «procesului Moruzan», ni se spune că meșterul (pe care nu I-am văzut până acum) tocmai a sosit, aparatul fixează o ușă întredeschisă, apoi culoarul dintre scaune, fețele oamenilor întoarse spre cel care a intrat, privirile care îl urmăresc până la scaunul pe care se va așeza. Dar scaunul acela rămâne gol. Gol, pentru că oricine se poate așeza pe el, Gol, pentru că oricine poate fi Moruzan. Și brusc, nu mai e vorba de o răfuială personală, ci de o problemă care ne privește în egală măsură pe fiecare dintre noi.
     Și de data asta Virgil Calotescu a mizat pe actori, pe capacitatea lor de a însufleți litera scenariului, pe farmecul lor personal, și nici de data asta nu s-a înșelat în alegere. Mircea Albulescu, poate în cea mai bună formă a sa de la Puterea și Adevărul încoace, realizează cu nerv și fantezie portretul acelui inginer cu aparență de om integru, în fond arivist feroce, Nucu Păunescu, foarte bun în rolul secretarului de partid, obsedat de ideea bătrâneții, confruntând mereu operativitatea cu pripeala și experiența cu rutina; Toma Caragiu, meșterul Dărăban, personaj înrudit cu cel din Dragostea începe vineri, dar mai profund și mai bogat decât acela; Emanoil Petruț — Panțîru, om dintr-o bucată, prea dintr-o bucată, defect pe care Emanoil Petruț știe să-I pună în valoare; Cornel Coman, foarte potrivit pentru acel liniștit și echilibrat tovarăș Dîrdea de la județ; Marcel Anghelescu, meșterul Bocancea, un rol făcut din vorbe puține și înțelesuri multe; Lazăr Vrabie, dur și principial în chip de cumnat al lui Moruzan, și, în sfârșit, Hamdi Cerchez, o adevărată revelație în partitura comică oferită de rolul tovarășului Froicu, pe cât de zelos pe atât de periculos slujitor al lui Obreja, destinul lui negru... Deși rolurile feminine din film sunt de mică întindere, împărțirea lor este și aici fără cusur. Astfel, Margareta Pogonat, concentrat patetică și tulburătoare în rolul soției lui Moruzan, Violeta Andrei în rolul bătăioasei și frumoasei tovarășe Maria, și în sfârșit, cele două femei din viața lui Obreja, soția — Reka Nagy, și amanta — Irina Gărdescu, bine alese mai cu seamă în sensul acelei vagi asemănări fizice care le dă un aer de familie, ce subliniează perfid ideea de «proprietăți» ale tovarășului Obreja.
     Trei scrisori secrete nu este un film «de imagine», nici de «decoruri», deci nu s-ar putea spune decât că Nicu Stan și arhitectul Aureliu lonescu și-au făcut meseria la cota unui profesionalism guvernat de bun gust și de simț artistic. O notă specială aduce muzica lui Laurențiu Profeta, gândită pe un leit-motiv ușor melancolic, care creează o atmosferă de meditație, în armonie cu spiritul filmului.
     Nu știu de ce, dar n-aș compara Trei scrisori secrete cu filmele despre care pomeneam la început, nu I-aș compara adică pe Calotescu cu Mihai Constantinescu sau Șerban Creangă, ci cu el însuși, cel care a făcut Subteranul, pentru că există între aceste două filme ale sale asemănări evidente. Dar, dacă Subteranul era ajutat să ajungă la public printr-o poveste spectaculoasă și spectaculos realizată din punct de vedere cinematografic, Trei scrisori secrete îndrăznește să se bizuie numai pe ceea ce are de spus, și reușește să fie pasionant exact prin ceea ce și nu prin cum spune. Este ca și cum Virgil Calotescu ar fi făcut acest film cu o mare încredere în sensibilitatea și receptivitatea noastră față de adevărurile brute. Și se prea poate ca acesta să fie atu-ul său cel mare.
 
(Cinema nr. 5, mai 1974)

Tags: cronica de film, eva sirbu, trei scrisori secrete film, virgil calotescu

Comments: