Ticăloșii nu e doar un film prost — un thriller politic fără personaje și fără suspans —, ci și unul toxic.
Feriți-vă de filmele românești care promit „dezvăluiri incendiare” despre clasa politică: dezvăluirile lor rareori depășesc nivelul unui „Toți e hoți, dom'le! Toți e hoți!” scuipat printre dinți în direcția televizorului sau bălmăjit la bodega. Feriți-va și de filmele românești care au pe afiș prea multe nume mari: atunci când toate personajele se cer jucate de „monștri sacri”, e semn că printre ele nu se numără nici un om interesant. Noul film al lui
Șerban Marinescu, se prezintă ca „o radiografie fără menajamente a clasei politice postdecembriste” (bazată pe romanul lui
Dinu Săraru „Ciocoii noi cu bodyguard”) și îi are în distribuție pe Dorel Vișan, Ștefan lordache, Mircea Diaconu, Horațiu Mălăele, Mircea Albulescu, Răzvan Vasilescu și (în rolul băiatului care duce tava) Mitică Popescu. Unii dintre aceștia răspund la nume ieftin-aluzive ca Dandu Patricianul sau deplasat-caricaturale ca Didi Sfiosu, alții (un pic mai norocoși) răspund numai la „domnule prim-ministru” și „domnule general”; toți mănâncă tot timpul, conversează în aforisme fâsâit-cinice („Fleica, stimabililor, a făcut politică la români!”) și încearcă să emane corupție. (Unii dintre ei chiar emană — dar nu corupție de „ciocoi cu bodyguard”, ci infatuare de „monstru sacru”).
Ticăloșii nu e o radiografie a clasei politice, ci radiografia unei imaginații regizorale intoxicate de atâtea titluri de senzație, de atâtea ediții speciale, de atâtea scandaluri având în centru clasa politică. Prin intermediul acestui film, Marinescu nu face decât să regurgiteze o parte din imaginile televizate cu care s-a intoxicat, ceea ce înseamnă că filmul însuși este un produs toxic.
