​„Toate pânzele sus” – cronică de film

     Restul adaptării pentru marele ecran a unui serial care și-a dus viața pe micul ecran, cu ani în urmă, cere o doză masiva de curaj din partea autorilor — în cazul de față scena­ristul Al. Struțeanu și regizorul Mircea Mureșan. Inevitabil, se pune întrebarea: ce șanse are un asemenea film să-și găsească publicul, deci, să-și mai trăiască încă o dată viața? E greu de crezut că Mircea Mureșan, regizor serios, care și-a gândit întotdeauna filmele în legea respectului față de public, nu și-a pus această întrebare. Iar din moment ce a pur­ces, totuși, la realizarea filmului este de pre­supus că a găsit și răspunsul. Într-adevăr, răspunsul există și nu trebuie să fii foarte perspicace, ci doar să-ți pui un pic mintea la lucru ca să-I intuiești, să intri, adică, pe „fi­rul” raționamentului regizorului.
     În primul rând, cartea lui Radu Tudoran, „Toate pânzele sus”, baza serialului tv și a prezentei adaptări, face parte din familia căr­ților minunate peste care timpul trece fără să le atingă. Ea — și împreuna cu ea și filmul se adresează unei categorii umane în veș­nică, dar și foarte rapidă mișcare: tineretul. De când a văzut lumina micului ecran și până azi, serialul și-a câștigat alte zeci de mii de spectatori; copiii prea copii de atunci au ajuns la vârsta de „Toate pânzele sus” și pen­tru ei serialul este foarte bine venit. Nemai­vorbind că, între un serial de aventuri palpitante, pe mare și pe uscat, înghesuite în rama micului ecran și aceleași aventuri desfășurate pe marele ecran și în culori, pe deasupra, există oarecare deosebiri, așa încât, n-ar fi de mirare ca și spectatorii de altădată să simtă dulcea dorință a revederii — argument în plus pentru adaptarea cu pricina...
     Ce vedem — sau revedem — așadar, din „Toate pânzele sus” sunt trei episoade: Secretul epavei, Misterele mărilor și Întâlnire în Atlantic. Deci, începutul aventurilor celor doi prieteni, Anton Lupan și Pierre Vaillant; peripețiile vasului „L'Essperance” regăsit sub formă de epavă și pornit la drum înzestrat cu un echipaj pitoresc până-n măduva oaselor, întâlnirea căpitanului Lupan cu prea frumoasa Adriana, dar și cu mai puțin frumosul, în schimb ferocele pirat Spânu; căutarea priete­nului pierdut și, firește, găsirea lui într-un tir­ziu — din păcate nu numai pentru el, dar și pentru savoarea filmului... O lume pestriță, Orientul în floare și „floarea” Orientului la acel moment, întâmplările și înfruntările aș­teptate, desfășurate într-un cadru scenografic plăcut (decoruri Marcel Bogoș), costume co­lorate la propriu și la figurat datorate pictoriței de costume Nelly Merola-Grigoriu, lumea văzută cu ochi de... marinari, dar și de opera­tor dibaci și în ale mărilor filmări: Nicu Stan; un montaj strâns (Maria Neagu) uneori — probabil prin forța lucrurilor, adică a adaptă­rii — puțin prea strâns pentru gustul spectatorului care, poate, ar mai întârzia cu privirea asupra unor meleaguri de „o mie și una de nopți” mai mult sau mai puțin turistice; o mu­zică (Radu Șerban) potrivită-mănușă, în sen­sul ca urmărește îndeaproape curba tensiunii interioare a întâmplărilor fiecărui episod. Deci, un film bine strunit pe toate corzile.
     Bosforul, minaretele, farul de la Sulina, Moșii cu baraca de tragere la țintă („Mireasa, nene, mireasa”), bazaruri în care intri încăl­țat și ieși descălțat, târguieli și viața pe uscat, dar mai ales pe mare, întâmplări grave cu dominanta hazlie, stări poetice atinse cu delicatețe — vezi relația Adriana — lupan — momente poetice alternate cu mo­mente comice — imbatabil Jean Constantin cu haremul său și felul unic în care își miru­iește dușmanii cu polonicul, arma lui de bu­cătar, sub ochii îngroziți ai bietului armean „sărac” — Aurel Giurumia; momente drama­tice, aventuros-dramatice, firește, cum ar fi răfuiala lui Pedro (Geo Visu) cu ucigașul ta­tălui său (Jean Lorin Florescu) și, în cele din urmă, momentul duios al regăsirii celor doi prieteni urmat, firesc, de un moment nemilos: prinderea Spinului, cu ajutorul neprețuit al cățelului Lăbuș — excelent „actor” de-a lun­gul celor trei episoade, de altfel... în general, nimic din ce poate face plăcere iubitorilor genului nu este ignorat de către autori. Dar, sigur, piesa de rezistenta — și aici se cuvine o plecăciune în fața bunei inspirații regizo­rale — o constituie distribuția. Nu știu cum ar fi arătat Toate pânzele sus fără figura calmă - selfcontrolul în persoană a căpitanului upan — lon Besoiu în contrast cu exube­ranța juvenilă până-n... pânzele albe a priete­nului său Vaillant — lon Dichiseanu, fără farmecul când dârz când supus al Adnanei — Julieta Szönyi, fără tăcerile și înnegurările de marinar încercat ale lui Gherasim — Ila­rion Ciobanu și replica lui voioasă, Ieronim — Sebastian Papaiani, cel care știe să „șop­tească” cu gloanțe la urechea piraților, fără prezența Spânului, din care Colea Răutu con­struiește, fără să clipească, vreo șase perso­naje pe cit de fioroase pe atât de impecabile actoricește, fără, desigur, nevinovăția veșnic vinovată a lui Ismail — Jean Constantin, apa­riția așteptată cu nerăbdare și primită cu bu­curie, fără, chiar, figura de pierde-vară sim­patic a lui Haralamb — George Paul Avram și a naivului puștan venit cu pluta și pornit pe mări, Mihu — Cristian Sofron cu al său Lă­buș fără pereche. Regizorul și-a alcătuit, într-adevăr, un echipaj pentru expediția sa, nu spre Țara de Foc, ci spre o țară mai apro­piată, dar la care se ajunge ceva mai greu când se ajunge: țara numită sufletul spectato­rului... Pentru că, și normal mi se pare, înspre acea țara s-a aventurat el cu toate pânzele sus...