— Ce v-a determinat să reluaţi o temă destul de frecventă în filmul nostru documentar?
— S-au făcut într-adevăr câteva filme documentare despre Deltă, iar
Mirel Ilieşiu a filmat încă acum 8 ani Delta iarna. Eu mi-am conceput însă filmul ca pe o diagramă geografică ilustrând un drum istoric. Iarna, când Delta Dunării îngheaţă, ţăranii din satele de pe grinduri merg zilnic câte 20-30 de kilometri, până la locul unde se recoltează stuful şi unde începe bătălia pentru celuloză. Drumul lor este drumul de la patriarhal spre actualitate, de la lotcile primitive folosite ca sănii, Ia uzina modernă cu tehnica cea mai avansată. Nu totul s-a transformat însă brusc — viaţa mai păstrează aici obiceiuri şi date ancestrale, cu filiaţie străveche, scitică, într-o lume nouă, creată nu printr-un proces lent, în virtutea evoluţiei generale a ştiinţei şi civilizaţiei ci datorită marelui salt pe care l-a determinat revoluţia şi construcţia socialistă.
— Se pare că muzica aleasă a avut un rol de seamă în crearea filmului.
— Am ales „Cantata” de Carl Orff pentru solişti şi cor, cu acompaniament orchestral, pentru că ea poartă pecetea bărbăţiei şi conţine câteva melodii simple, inspirate din cântecele profane ale evului mediu şi valorificate într-un ritm viu, ceea ce mi-a oferit posibilitatea unei sinteze de vechi şi nou, pe un fundal de o deosebită prospeţime. Evident, am extras din partitură leit-motive, adecvate ideilor pe care imaginea însăşi ni le sugera, le-am remontat, le-am pus în altă perspectivă.
— Imaginea s-a întrecut pe sine...
— Willy Goldgraber realizează, într-adevăr, o imagine excepţională, care redă întreaga bogăţie de nuanţe a peisajului alb şi gri, cu tulburătoarele străluciri şi transparenţe ale gheţii şi cerului. Însăşi ambianţa, gerul, vântul — dacă deschideai paltonul erai purtat ca o barcă pe patine spre mare — nu ne-a lăsat să facem un film dulceag şi ne-a obligat la efortul ieşirii din comun.