Filmul românesc şi-a înscris la activ, din timp în timp, creaţii inspirate din viaţa tineretului de ieri şi de azi. De la
Răsună valea şi până la premierele din ultimele luni, ecranul nostru a propus adesea spectatorilor chipuri de tineri desprinse din ambianţa vieţii cotidiene, încercând să le dimensioneze, cât mai fidel, profilul moral şi trăsăturile spirituale caracteristice. N-a reuşit întotdeauna să depăşească stadiul descriptiv, n-a reuşit întotdeauna să argumenteze artistic anumite traiectorii de viaţă, n-a reuşit întotdeauna să convingă. Poate şi pentru că cineaştii au ales, uneori, subiecte insuficient de reprezentative, poate şi pentru că au preferat căi didactico–moralizatoare, nu totdeauna compatibile cu arta, poate şi pentru că au simplificat excesiv biografia personajelor. În sfârşit, cauzele pot fi şi sunt multiple. Un fapt este însă sigur (şi nu cred că există măcar un singur cineast care să fie de altă părere): filmul românesc are încă mari şi frumoase îndatoriri faţă de tânăra generaţie (...). Acest tineret, care nu este nicidecum o entitate amorfă ci o personalitate cu milioane de feţe, îşi aşteaptă încă cineaştii.
Dinspre ieri, spre mâine
De la această premiză (concluzivă) vrem să privim încă o dată spre filmele noastre despre tineri. Personaje recente, cărora ecranul să le fi evidenţiat convingător particularităţi spirituale sau cel puţin «semne caracteristice» nu prea avem la îndemână. Declinăm mereu aceleaşi titluri de filme, aceleaşi nume de regizori, de scenarişti, de eroi...
Andrei Blaier, a cărui consecvenţă...
Constantin Stoiciu, datorită căruia... Horia Pătraşcu, pentru că... Radu şi Anca, fiindcă...
Lucian Pintilie...
Lucian Bratu…
Canarul...
Dimineţile unui băiat cuminte... şi aşa mai departe (nu prea departe)... Dar poate că este necesar să confruntăm mai des filmele cu timpul. Experienţa de viaţă a tineretului erou din
Dimineţile unui băiat cuminte, de pildă, îşi verifică (peste ani) rezolvările propuse de cineaşti?
Fata fermecătoare nu confirmă oare şi astăzi dezavantajele morale ale plutirii indiferente prin viaţă? Sunt fel de fel de întrebări, cărora aceleaşi filme, despre care am vorbit adesea, le reclamă, odată cu trecerea anilor, alte răspunsuri. Ce rămâne, efectiv, valabil, dinspre ieri spre mâine?
Rămân, durează, în primul rând, exemplele morale oferite de cei mai convingători eroi tineri ai filmului românesc. Personajele centrale din
Duminică la ora 6 izbutesc să transmită nealterat mesajul de dăruire şi eroism pe care acest film, străbătut de fiorul unei poezii tragice, l-a transmis şi atunci, la data premierei. Anca şi Radu fac parte dintr-o familie spirituală generoasă şi puternică. Spiritul lor de sacrificiu, dovedit în anii dificili ai luptei uteciste din ilegalitate, îşi păstrează forţa de exemplu care astăzi, într-un context social–istoric diametral opus, se poate traduce printr-un hotărât îndemn la responsabilitate civică. Astăzi se petrec cu totul altfel de întâmplări în jurul nostru, dar întâmplarea tragică de la care a pornit scenariul
Duminică la ora 6 de Lucian Pintilie şi lon Mihăileanu, biografiile dramatice ale celor doi eroi, transmit nu numai ecourile unor acte de bravură caracteristice timpului, ci şi o invitaţie directă, sinceră, şi desofisticată, la participare. Un îndemn de existenţă activă. Aceleaşi învăţăminte (a nu se confunda funcţia moralizatoare a unui film cu o trăsătură cinematografică didacticistă) pot fi extrase dintr-un alt film cu o tematică similară al anilor trecuţi,
Canarul şi viscolul. Lupta cu somnul a personajului central din filmul lui
Manole Marcus şi
loan Grigorescu (lupta cu somnul deopotrivă, element de tramă şi metaforă) este concretizată în dense pagini cinematografice de analiză psihologică care transmit spectatorului de astăzi, pe lângă «starea de spirit» a eroului, un exemplu de atitudine.
Traiectorii contemporane
Câteva filme de provenienţă mai recentă aduc, în prim plan, diferite traiectorii de existenţă contemporane.
Decolarea, de pildă, creaţie de debut a regizorului
Timotei Ursu, înfăţişează momentul «decolării» unui tânăr în viaţă. Subiect cinematografic plauzibil, propice unei dezbateri etice. Sunt de altfel, în acest film, secvenţe revelatoare pentru modul de a fi al personajului central, căruia interpretul
Emil Hossu (unul dintre cele mai importante câştiguri actoriceşti ale anului trecut) îi conferă dincolo de scenariu, o mare doză de firesc, de adevăruri psihologice. Acţiunea devine sinonimă cu o «lecţie de viaţă», menită să contribuie la revenirea morală a acestui personaj, ale cărui principii fac abstracţie uneori de cerinţele traiului social. Din păcate însă scenaristul (Constantin Stoiciu, bun cunoscător şi sensibil interpret al realităţii în filmele sale) reuşeşte să ne convingă mai puţin, atunci când înfăţişează transformarea etică a tânărului aviator pus în situaţia de a «decola» pe pistele vieţii. Destinul individual al acestuia este confruntat cu încercarea dramatică a invaziei apelor din primăvara '70, dar parametrii intimi ai evoluţiei etice nu au elocvenţa necesară.
Ponderea unor personaje tinere în conflictele altor filme de actualitate este, practic, mai mică decât în intenţia realizatorilor. Evoluţia eroilor tineri din
Aşteptarea, film de
Şerban Creangă (şi Horia Pătraşcu) urma — evident — să reprezinte un element de echilibru în compoziţia dramei, să contrabalanseze, printr-o infuzie de vitalitate, trista «aşteptare» a personajului central (bătrânul pensionar ceferist Fane, ajuns la amurgul unei vieţi exemplare). Dar acest «echilibru» nu se realizează, tocmai pentru că investigaţia artistică a cineaştilor, pe cât de aprofundată în rolul dedicat meşterului
Ciobotăraşu, rămâne la suprafeţele psihologice ale personajelor tinere. Într-un alt film recent,
Pentru că se iubesc, de
Mihai lacob şi Ion Omescu, remarcabil prin consistenţa morală a unuia dintre personajele centrale, cuplul tânăr al «poveştii de dragoste» este incert particularizat, astfel încât nu poate justifica nici pe departe sacrificiul de sine al judecătorului.
Un tandem
Ultimii ani au impus un regizor preocupat cu insistenţă şi cu pasiune de destinele unor personaje tinere: Andrei Blaier. În «tandem» cu Constantin Stoiciu, regizorul a propus, în
Dimineţile unui băiat cuminte, un personaj vital şi tonic, Vive, cu şanse de a comunica spectatorilor gânduri şi aspiraţii adevărate ale vârstei intrării în viaţă. Poate că soluţia propusă atunci de realizatori ne pare azi puţin desuetă dar într-un fel este firesc să fie aşa, pentru că raportăm întâmplările de ieri la exigenţele vieţii de astăzi. În
Apoi s-a născut legenda, acelaşi cuplu de realizatori s-a apropiat cu sensibilitate de vârsta tânără, izbutind bune pagini cinematografice, străbătute de emoţia unor gânduri sincere şi a unei poezii aspre, necontrafăcute. În scenariul de televiziune
Vilegiatura, am regăsit tipurile spirituale preferate de cei doi cineaşti: tineri ai zilelor noastre cu mari disponibilităţi de frumuseţe sufletească, de perfecţionare morală. În direct, prin ultimul său film, regizorul Andrei Blaier a făcut dovada că teritoriul acesta al filmelor de actualitate, inspirate din preocupările vârstei tinere, constituie «cadrul» uman în care se simte mai în largul lui.
Meditaţia prin documentar
Nu se vor supăra, cred, autorii lungmetrajelor noastre, dacă în aceste consideraţii privind creaţiile inspirate din viaţa de azi a tinerilor, vom arunca o privire şi spre contribuţia regizorilor documentarişti. Neglijăm de obicei acest sector, deşi contribuţia cineaştilor de la Studioul «Al. Sahia» poate fi decisivă în apropierea spectatorului de problematica diversă şi complexă a tineretului contemporan. Am avut recent prilejul să parcurg creaţia documentariştilor dintr-un întreg an cinematografic, în ce a avut ea mai reprezentativ. Din păcate, am văzut destul de multe filme despre alge, despre heteroptere şi despre codri submarini şi foarte puţine despre tineri. Nu este locul aici şi acum să discutăm despre echilibrul tematic al creaţiei de filme documentare, cu atât mai mult cu cât planul pe 1972 cuprinde mai multe şi mai variate investigaţii în viaţa socială a României contemporane. Două filme documentare (singurele despre tineri, dintre cele aproape de 30 de pelicule considerate, repet, a fi cele mai reprezentative) constituie însă un bun prilej de meditaţie pe tema filmelor inspirate din viaţa tineretului:
Printre tineri de
lon Moscu şi
Cuţitul de
Titus Mesaroş. Cele două scurtmetraje, ambele izbutite, rezumă două direcţii principale ale investigaţiei cineaştilor.
Printre tineri este o tentativă de a descoperi câteva profiluri morale exemplare şi de a le propune atenţiei spectatorilor. În acest scop, regizorul şi-a ales patru personaje, din patru părţi ale ţării (de pe plaiuri sucevene, de pe băncile unui liceu profesional din laşi, din lumea constructorilor musceleni, din ambianţa Clujului universitar) şi a scris pe peliculă patru reportaje. Îndeosebi primul — în care ne propune un spiritual dialog între tineri suceveni de azi şi personaje de western — se dovedeşte inspirat şi original. Este, în felul lui, un lungmetraj în embrion despre «viaţa la ţară» a tinerilor din zilele noastre.
Cuţitul, pe bună dreptate distins cu premiul celui mai bun film documentar al anului 1971, are de asemenea importante virtuţi educative pentru că izbuteşte să desprindă, printr-o exactă operaţie morală, consecinţele nefaste ale unui gest huliganic. Se înscrie, aşadar, pe o a doua direcţie de investigare, aceea a sancţionării comportamenteior anacronice în viaţa socială contemporană.
Drumuri neumblate
Pe aceste două principale direcţii, propunându-şi deci să ne vorbească, fie despre personaje din a căror experienţă fructuoasă de viaţă avem ce învăţa, fie despre personaje pe care am vrea să nu le mai întâlnim în jurul nostru, filmele de lung-metraj despre tineri au încă multe drumuri neumblate. De la
Gaudeamus igitur, şi acela mult prea descriptiv, şi prea puţin analitic, nu-mi amintesc vreun film cât de cât plauzibil inspirat din ambianţa umană a şcolii.
Printre filmele anului trecut, de pildă, chipuri convingătoare de tineri ai zilelor noastre n-au existat. Regizorul
Gheorghe Vitanidis în
Facerea lumii a impus câteva personaje viabile de tineri (cel interpretat de
Virgil Ogăşanu este de-a dreptul memorabil) şi la fel
Malvina Urşianu în
Serata (un emoţionant portret moral — surpriză de tânăr comunist), dar aceste reuşite, ca şi schiţele de portret din
Felix şi Otilia sunt ale unor personaje din alt timp. Printre experienţele cinematografice relativ recente ar mai fi de reţinut doar câte un conflict pasional (în
Fraţii), câte un personaj de plan doi sau câte o siluetă de tânăr din filmele lui
Geo Saizescu, sau în
Căldura lui Şerban Creangă, sau în... Dar să nu insistăm. S-a făcut încă, hotărât lucru, puţin faţă de ceea ce tineretul ţării noastre merită şi aşteaptă. Nu mai tragem încă o dată o concluzie; ar fi aceeaşi pe care am utilizat-o drept premiză.
În încheiere, o singură remarcă. Poate că intrarea în cinematografie a unor noi promoţii de regizori (dintre care, unii, cu un incontestabil talent) ar aduce acea tinereţe de gând, pe care o reclamă filmul românesc. Tinerii (sunt multe nume de regizori de care vom mai auzi) au desigur multe de comunicat despre ei înşişi. Îi aşteptăm, mai prezenţi pe ecrane. A vorbi despre generaţia ta este, pentru un cineast, o îndatorire de onoare. Manole Marcus în
Puterea şi Adevărul şi-a împlinit această îndatorire cu pasiune, luciditate şi talent, deschizând calea altor tentative...
