Încolțit dintr-un gând pirandellian „viața este o butaforie tristă, deoarece avem, fără să putem ști de ce, o tristă necesitate de a ne înșela continuu pe noi înșine...”,
Timpul liber captează și exprimă, prin destinul unui mărunt funcționar, un context istoric specific, o experiență ce obliga în trecutul recent la o dedublare în sensul „una gândeam și alta făceam”.
Regizorul-scenarist își conduce eroul ― descins din tagma funcționarilor cu cotiere portretizați ironic de Caragiale ― într-un adevărat labirint al oglinzilor paralele. Acestea reflectă într-un plan realitatea, iar în altul expresia sa exacerbată oniric. Așadar, un oarecare Milică Dobrescu își petrece viața între dosare prăfuite, contabilizând zonele deratizate din oraș și evadarea — imagerie sau vis? ― într-o lume populată de elemente desprinse din cotidian, dar care capătă dimensiuni, valențe și semnificații stranii. Joc periculos desigur pentru eroul ce sfârșește prin a-și pierde mințile și e tratat ca atare, dar (fără ironie) și pentru cineastul care a ales pentru debutul său în ficțiune zona incertă, difuză, dintre real și imaginar. Demersul îi reușește pentru că Valeriu Drăgușanu ni se arată a avea două calități esențiale pentru un plăsmuitor de imagini. El are un riguros simț de observație de sorginte neorealistă ceea ce face ca diurnul ― cu cozile la carne, pâinea purtată în plasă, casele neîncălzite, copiii mai tot timpul flămânzi ― un diurn țintuit de ierarhii birocratice sau politice, generator de supunere oarbă, să devină convingător prin concretețea vieții trăită cu bune și rele. Apoi regizorul are și capacitatea de a însufleți prin miraculos acel diurn.
Drăgușanu oferă un argument dramaturgic credibil pentru acest balans dintr-un univers în altul, creditând de la prima secvență anodinul său erou cu un colț de suflet de poet. Prietenii lui Milică Dobrescu, singurii cu care el dialoghează, sunt porumbeii adăpostiți în podul și turla clădirii unde el lucrează. Tot prin chepengul prin care porumbeii își iau zborul în înaltul cerului, își va face într-o bună/rea zi apariția un personaj miraculos, un cerșetor-măscarici, poate un nebun, poate un raisonneur. Personaj real și ireal totodată, acesta începe prin a inspira teroarea și sfârșește prin a face o invitație la vis. Vis-coșmar ca și cotidianul pe care regizorul îl brăzdează sonor cu șuieratul strident al unei sirene a mașinii salvării, a pompierilor sau a dubei miliției.
Racordările nu sunt însă întotdeauna lesne de urmărit și este posibil ca spectatorul să se afle câteodată în aceeași situație cu eroul când mărturisește: „Ce enigmă, nu mai înțeleg nimic...” sau poate chiar regizorul se identifică cu personajul scriitorului (evident excelent
George Constantin) când acesta declară: „Subiectul m-a învins... Mai bine zis personajul sau poate cine știe neîmplinirea din mine sau din el... Cu timpul am început să ma simt depășit de subiect...” Confesiunea scriitorului se încheie în scenariu cu: „O să râdeți de mine dar cu acest film pe care îl fac acum mă simt ca un condamnat la moarte...” lată tot atâtea argumente în favoarea lucidității care însă nu cenzurează fabulosul.
Dimensiunea suprarealistă din filmul lui Drăgușanu îmi pare înrudită mai degrabă cu proza fantastică a lui Mircea Eliade. Un fabulos prin care cineastul supradimensionează revolta față de o anume realitate. Un debut care, fără a fi scutit de acel „prea plin ― prea mult” al primului film, ne recomandă un cineast.
Drăgușanu a știut să găsească în
Horațiu Mălăele cea mai potrivită vioară pentru partitura sa vizuală. Cu o exemplară concentrare actorul reduce o amplă gamă de expresii la esențial, dând acestui personaj atât de dificil, permanent atras de regizor în quiproquouri existențiale, consistență și veridicitate. Ironia și auto-ironia constituie un alt element de conivență între autor și interpret.
De asemeni, cineastul a știut să-și ia ca aliați profesioniști de elită și, desigur, nu e puțin lucru să debutezi secondat de un director de imagine cu experiența și talentul lui
Florin Mihăilescu; ca de altfel de o întreagă pleiadă de actori a căror consacrare nu a stânjenit demersul regizoral, fiecare dintre interpreți intrând pe poarta sa în acest joc magic de-a uite-o, nu e. (George Constantin,
Dorel Vișan,
Monica Ghiuță,
lon Fiscuteanu).
Cu acest prim pas în ficțiunea cinematografică, Valeriu Drăgușanu se plasează în compania acelor cineaști pentru care filmul e vis și arta un mister.
